Cel mai ușor lucru pe lumea aceasta este să uiți, să dezamăgești, să lași în urmă timp, promisiuni, lucruri și fapte. Sigur, după părerea mea, este inadmisibil să arunci la coșul uitării, pentru nimic, astfel de situații, dar e o practică din ce în ce mai frecventă.

Eu unul mă lovesc de oameni care mă dezamăgesc, care îmi arată că am avut așteptări prea mari sau că am investit în ei mult prea multă atenție și dragoste, când de fapt ar fi trebuit să fiu mai nepăsător. Mă lovesc de oameni care uită tot ce am construit împreună, toate eforturile și sacrificiile de ambele părți și chiar toate amintirile împreună, care nu pot fi șterse.

Eu unul nu fac niciodată nimic pentru a primi vreo răsplată sau vreo mulțumire. Fiecare gest al meu, fiecare acțiune firească de a întinde o mână vine din altruism, din apreciere, fără să-mi spună cineva, fără să-mi fie milă. Sunt construit să fac bucurii altora, iar asta mă încarcă de energie. Nu aștept nimic la schimb, nu e un troc, nu urmăresc nimic și nu am nevoie de statui pe parcurs. Nici măcar de respect!

E alegerea fiecăruia cum se poartă, dar mă doare tare când văd că oamenii mă uită și aruncă rapid cu piatra, când dau cu piciorul la tot ce am construit pentru... nimic până la urmă. Loialitatea, căci despre ea vorbesc, este o virtute pe care nu mulți o au și e tare urât, spun eu, să-i uiți pe cei care contribuie, măcar puțin, în viața ta.

Eu mă întorc mereu și mereu la cei care mi-au întins o mână, mai importantă sau nu, la cei care mi-au fost aproape la un moment dat și au clădit ceva în sufletul meu, în cariera mea, ajutându-mă sau pur și simplu fiind acolo, cu o vorbă sau un sfat, ori cu prezența lor impunătoare.

Știți, se spune că ajuți un om o viață, repetat, temeinic și fără oboseală, iar dacă o singură dată nu-l ajuți sau poate greșești din neștiință, ajunge să te dea la câini, să te hulească, să șteargă cu un burete tot și să te transforme într-un dușman sau și mai rău, într-o persoană pe care o consideră lipsită de interes.

Am trăit multe altfel de dezamăgiri la viața mea și sunt cumva călit, dar tot sufăr, înlăuntrul meu, când mi se întâmplă asta, mai ales de la colegi. Asta pentru că eu sunt diferit și nu pot fi invidios, nu pot face rău și nu pot uita pe cei care mi-au fost aproape. Încerc să fac ceva, cât de mic pentru toată lumea, nu mă bag pe felia nimănui. Dar mulți m-au rănit, mi-au înșelat așteptările, chiar dacă i-am ajutat înzecit. Au uitat prietenii, jurăminte, momente și chiar clipe în care mâncam din aceeași farfurie, bucurându-ne.

Eu cred că viața înseamnă, dincolo de orice, umanitate, iar umanitatea aceasta nu are rasă, culoare, gen, vârstă sau putere financiară, are doar bun simț, altruism, fair-play, sentimente sincere și mai ales bunătate.

Nu-mi imaginez o viață a mea fără cele enumerate mai sus. Eu sunt pe principiul acela vechi care întoarce și celălalt obraz și care e gata să mai încaseze multe până se va învăța minte, deși cred că mereu voi fi credul pentru că îmi place să fiu așa chiar dacă sunt conștient că realitatea e alta.

Nu pot uita oameni, momente și vreau cu ardoare să cred că nu toată lumea e dominată de invidie, de micime, de răutate, de egoism și de ușurința de a pune ștampile și de a dezamăgi.

Vreau să fiu acest romantic, o atitudine pe care v-o recomand, care simte că existența lui depinde de oameni și le acordă mereu și mereu, până la proba contrarie, prezumția de nevinovăție. Credeți în oameni, e dreptul vostru și face bine la minte!