Am uneori momente în care revin în copilărie. Sunt o mulțime de tablouri frumoase și pline de un farmec anume în acea perioadă și parcă aș mai vrea, măcar pentru câteva clipe, să mai revin în timpul acela...

Cum am fost eu copil? FERICIT! Cred că așa aș descrie cel mai bine anii petrecuți la Turda, anii de școală, de formare, orele interminabile petrecute în fața blocului, concertele date pentru vecini sau la teatru, drumurile la bunica sau toate visurile și planurile făcute pentru momentul în care voi deveni adult.

Mi-am dorit încă de atunci să ajung pe marile scene ale țării, să pot lăsa ceva în urma mea, să bucur oamenii și să alin prin talentul și prin menirea mea. Iar planul acesta s-a născut atunci, în anii unei copilării trainice și pline de amintiri.

Am fost un copil liniștit și n-am făcut boacăne prea mari. Iubeam să merg la școală, chiar dacă nu am fost neapărat un elev model, dar îmi plăceau orele de clasă, îmi plăcea acea forfotă, întâlnire și poveștile cu toți colegii mei, naveta pe care o făceam de acasă, profesorii și emoțiile pe care le aveam la toate careurile școlare la care cântam și eram în centrul atenției.

Interesante mi se par acum și dojenile mamei și toate lecțiile de aur pe care le-am primit de la bunicile mele. Din păcate, pe bunica Stratenia, am pierdut-o atunci, în anii respectivi, neapucând să mă vadă artist împlinit. În schimb, pe bunica Elena, care are 90 de ani, o am și azi alături și îmi binecuvântează zilele cu puterea și fericirea sa.

Am învățat cât am fost copil cum să fiu asumat, cum să am bun simț, cum să fiu punctual, cum să-mi organizez timpul, cum să am drag de țară, de valorile ei și ale mele și să nu-mi fie rușine cu asta, ba dimpotrivă, să mă mândresc!

Și nu, nu are legătură cu epoca, regimul sau cu evoluția tehnologiei, ci doar cu rațiunea celor care știu și au știut cum să ne insufle și nouă asta.

În copilărie mi-am format sufletul, am învățat să-mi controlez emoțiile. Atunci am plâns, am fost dezamăgit, dar am și strâns din dinți, am luptat, mi-am pus ordine în priorități, am experimentat, m-am lovit de multe probleme, am avut lipsuri, dar toate au compensat cu frumusețea unui echilibru emoțional.

Și-mi aduc aminte și de părinții mei, care au făcut sacrificii enorme să mă crească, să-mi ofere tot ce e mai bun, să mă răsfețe și să investească, și bani și implicare, în parcursul pe care l-am urmat peste timp.

Copilăria este perioada în care ne punem bazele vieții. Nu e deloc întâmplătoare vremea aceea. Atunci se capătă educația, atunci ne formăm obiceiurile și căpătăm convingeri care ne țin o viață.

N-am cum să nu remarc că puștii de azi nu se mai bucură așa cum o făceam noi când vedeam ceva dulce, un fruct sau un desen animat. Am învățat să prețuim altfel lucrurile, asta ne-a determinat să muncim mai mult, să fim mai motivați, să fim mai implicați și mai dornici de a ne dovedi nouă că putem evolua armonios și ne putem depăși condiția.

Sigur că sunt și clipe mai puțin fericite în copilărie, dar consider eu că nu e despre regrete și mai consider că toată lumea actuală ar trebui să fie atentă cum construiește amintirile celor mici, cum îi formează, cum îi educă și, mai ales, cum face ca acești ani să nu fie doar bază, ci să fie permanent prilej de reîntoarcere, de alinare.

Nu am concluzii, dar știu absolut sigur că anii copilăriei sunt cei care ne fac să devenim oameni, ne așază în viață demn și ne lasă să avem simplitatea unui timp fără griji, gânduri sau probleme. Eu sunt omul fără regrete și aș reveni oricând, cu drag, în acei ani, de care mi-e tare, tare dor!