Se spune deseori că trebuie să fim puternici, invincibili. Încă din școală, de zeci de ani, până azi, am fost educați să fim cei mai buni și cei mai performanți, inoculându-ni-se ideea că există doar învingători și învinși. NIMIC MAI FALS!

Putem greși în viață, putem lua decizii mai puțin inspirate, putem avea eșecuri, dar e important să învățăm din ele și la fel de esențial este să nu le lăsăm să ne definească în totalitate.

Nu e o slăbiciune să greșim. Nimeni nu e de fier și nu e construit după un calapod care să fie pe placul tuturor. Poate că nici n-ar exista același farmec dacă n-ar fi dezamăgiri și probleme în viață, dacă n-am avea și momente în care toate corăbiile par să se scufunde. Dar din aceste episoade este musai să luăm partea pozitivă și să ne dăm seama unde am greșit și ce avem de îndreptat la noi și la acțiunile noastre. 

Și eu sunt un perfecționist. Face parte din structura mea, de mic copil. Îmi place ca totul să fie așa cum îmi proiectez eu și nu prea știu să accept ușor înfrângeri. Dar existența, experiențele, practicile, toate acestea mi-au arătat că nu e un capăt de lume ca să am și așa-zise „eșecuri“, lupte necâștigate, mici greșeli, atât cu activitatea, cât și cu proiecte sau oameni.

După cum spuneam, știu sigur că nu las acești pași în spate să mă definească și încerc mereu să fac analize și să văd unde pot fi mai bun. Accept cu ușurință criticile și care, dacă nu-s confortabile în primă fază, după ce le gândesc atent, după ce ascult argumentele, îmi dau seama că e de căutat soluții și e de găsit o cale ca să fiu mai bun și să nu mai repet ce am făcut.

Nu e nimic rău în a fi vulnerabili. Asta face parte din construcția umană și ne dă un alt farmec. Dacă suntem copleșiți de emoții, nu e cazul să le înfrângem, ci să le trăim. Dacă avem nemulțumiri sau suferim din pricina unor greșeli, nu e necesar să ascundem asta sub preș, proiectându-ne o imagine ideală. Eu nu procedez astfel.

Eu sunt omul care și plânge uneori, care-și pune mereu sentimentele pe tavă, care acceptă când nu are dreptate și care încearcă întotdeauna să asculte și să îmbunătățească ceea ce a făcut greșit.

Nu reușesc de fiecare dată, știu că e așa și nu fac o mare tragedie din asta. Cred că viața e mult mai relativă și ultimii ani m-au învățat ceva de preț. Timpul trece, noi ne trecem, oamenii se duc de lângă noi. De ce să fim înverșunați? De ce să nu vedem cu relaxare fiecare clipă? Iar această relaxare ne aduce și liniște, și încredere, și succes, și siguranța în a face fiecare lucru cu forță și cu asumare.

Iar atunci când greșim, atunci când pare că totul e dezastruos, nu trebuie neapărat să disperăm și să ne facem procese majore de personalitate. Nu! Acceptăm, ne dăm două palme la propriu și la figurat, ne analizăm și apoi mergem mai departe, încercând să nu repetăm greșelile!

La fel fac eu în plan artistic. Nu mai am eșecuri în carieră de mult timp, pentru că nu le las să mă cotropească. Și dacă ceva nu merge bine, e doar o etapă, o las în plan secund, îmbunătățesc și merg mai departe.

Dacă nu am avea mai mult acest tip de gândire, dacă n-am fi așa pozitivi, mult mai mulți ar claca și nu ar mai vedea lumina de la celălalt capăt al tunelului efemer.

Pe scurt, eu cred că trebuie să fim raționali și să ne luăm libertatea de a trage aer în piept și de a ne reinventa mereu, chiar și după greșeli sau înfrângeri. Omul e relativ, noi la fel, supuși greșelilor, dar cu forță de a trece peste ele!