Iată că au trecut mai bine de patru ani de când bunul meu prieten și mentor, marele scriitor și academician basarabean Nicolae Dabija ne-a părăsit, mult prea curând.

Pe 15 iulie ar fi fost ziua lui de naștere și cred tare mult că i-ar fi plăcut ca oamenii apropiați să-l sune și să-l felicite, să se simtă iubit și apreciat. Am mai spus, mi-e greu să scriu la trecut, dar pentru mine, Nicolae a fost și va fi mereu o inspirație. A fost omul care mi-a spus o vorbă bună la timpul potrivit, care a găsit mereu timpul necesar să-mi ofere lecții, fără să-și propună neapărat asta. A fost personalitatea care a răspuns întotdeauna cu „DA“ fiecărui proiect de-al meu.

A fost un gând, o tresărire. Și mi-aș dori să pot găsi cuvintele necesare care să-i descrie modestia. O modestie nativă, naturală, deloc forțată. Deși conștient de propriile calități, de valoarea întregii sale activități, Nicolae nu epata. Dar nici nu era nevoie, pentru că oamenii îl respectau, îl stimau, îl iubeau. Lumina cu pozitivitatea sa fiecare încăpere, avea capacitatea de a vorbi ca de la egal la egal cu oricine, adaptându-și de fiecare dată discursul.

Când sunt mai trist sau am ceva pe suflet, iau câte-o carte cu poemele sale și mă cufund în lumea aceea plină de frumos și de tumult, în potrivirea cerurilor sale, în sensibilitatea sa, care-i congruentă cu a mea și care reușește să te năucească.

Pentru mine, Nicolae Dabija este unul dintre cei mai mari poeți contemporani, versul său, aparent simplu, fiind de-o profunzime cum rar ți-e dat să citești, cu imagini de aur și cu formidabila capacitate de a te transpune acolo, în ideile sale, în care parcă, vrei - nu vrei, te regăsești pe deplin, fără drept de apel.

L-aș numi „Un poem al luminii”, care aduce cu sine bucurie și liniște, tresărire și împlinire. Parcă așa îmi doresc să-l cunoască și publicul, care trebuie să-i caute și să-i citească opera, de la celebrul roman „Tema pentru acasă“, care-i năucitor, până la ultimele sale volume de versuri.

Oricât aș spune eu cum era el, cel mai bine îl poate descoperi opera sa vastă, pentru că Nicolae Dabija nu fabula în scrierile sale, nu crea neapărat o lume aparte de cine era el. Acolo, când îi veți citi, îi veți regăsi sufletul, ochii, lacrimile, durerile, fiecare nedreptate care i s-a făcut și chiar părți ale revoltei sale interioare, pe care o avem și noi.

Nicolae Dabija a avut o viață de poem și sunt sigur că și azi, la aniversarea sa, dacă ar fi fost printre noi, ar fi închinat un pahar și ne-ar fi spus, în pildă, care-i fericirea cea mai mare a sufletului său.

El n-a făcut niciodată caz că era intelectual, mare personalitate, academician. Nu! Menirea lui a fost aceea de a inspira, de a lăsa urme în sufletele și în viețile celor care l-au cunoscut și iubit. Și așa e și în cazul meu.

Iar dincolo de multele amintiri pe care le avem noi împreună, care-s de neprețuit și care mă vor însoți o viață, eu sunt bucuros, onorat, că din prietenia aceasta a noastră, în urmă, rămân patru melodii memorabile cu versurile sale și muzica mea, gândite cumva să ne zugrăvească amândurora sufletul.

Dintre toate, valsul „Ce bine a fost“ se bucură de mare succes! Iar eu, de fiecare dată când îl cânt, parcă-l văd pe Nicolae undeva, cu lumina poemului său și parcă-i aud glasul fericirii la telefon, când i-am trimis melodia, în pandemie.

Nicolae Dabija este, cu siguranță, veșnic, iar veșnicia sa, dincolo de operă, dincolo de ce rămâne cu certitudine, stă în fiecare ochi căruia i-a confiscat o lacrimă, în fiecare suflet alinat, în fiecare gând uimit, în fiecare prieten, în fiica sa, în nepoți, în copii, rude și în... versurile sale! Ne e dor, Nicolae, de dumneavoastră, ca unui zid de o fereastră!