Îmi place să fiu copil uneori, în sensul figurat. Mă alint și parcă aștept o permanentă validare a muncii mele. Nu dintr-o vanitate și nici din dorința de a fi în centrul atenției, ci pentru simplul fapt că sufletul meu se încarcă atunci când știu că am lăsat „urme-n urma mea“.

De fapt, cred că așa aș putea deveni și visul meu artistic suprem. Eu nu mi-am dorit neapărat să mă cunoască lumea, să am concerte impresionante, premii, validări. Eu mi-am dorit să cânt, să schimb suflete și să las ceva în urma mea, pentru cei care vor veni peste vreo câteva sute de ani.

Restul au venit cumva la pachet și am eu impresia că până acum am reușit să las ceva pe mai departe, dincolo de multele proiecte pe care le am.

Mai apoi, îmi place să mă ascund uneori, să nu mă știe nimeni, să mă cufund în tăcerile și gândurile mele, să compun sau să pictez, să-mi regăsesc motivația pentru a merge mai departe.

Sigur că am și multe momente de oboseală sau de plictiseală în activitatea mea. Cred că sunt firești, dar mă lupt cu ele, pentru că am fugit mereu de plafonare și, slavă Domnului, nu am ajuns încă la ea!

Eu nu vreau să fie o corvoadă prezența mea pe scenă, nu vreau să mă chinui, nu vreau să-mi fie vreodată lehamite, oricât ar fi de greu și de complicat uneori. În fond, îmi aleg singur parcursul, pentru că am principalul avantaj, pe care vi-l doresc tuturor, de a fi un om liber și un artist independent.

Ce înseamnă un artist independent în zilele de azi? Înseamnă că își susține singur, pe cont propriu, producțiile, înseamnă că plătește de unul singur taxe și impozite, că se autofinanțează, că nu depinde de nimeni, că poate avea fix ce imagine și ce proiecte dorește, că e propriul stăpân, că își alege singur echipa de colaboratori și oferă oamenilor calitate, în funcție de popularitate, muncă, dăruire și implicare. Asta ar fi pe scurt, fără a intra foarte mult în detalii.

Nu-i deloc ușor, dar mie-mi convine așa și-mi convine și statutul meu. Într-o piață care-i din ce în ce mai pestriță și mai plină de incorectitudine, eu consider că vin ca o gură de... altceva, simplu, cu melodie, cu vers, cu decență și calitate, indiferent de proiectele mele, iar oamenii apreciază asta.

Și cel mai important, poate, este că mie nu-mi place, dar deloc, să epatez. Când sunt pe scenă, cu publicul meu, sunt acolo, implicat, sunt ca un „rege“ cu mesenii săi, cu poporul său, pe care-l iubește. Dar în viața de zi cu zi, de multe ori, vreau să trec neobservat, nu pentru că nu aș iubi oamenii, ci pentru că am nevoie de liniște.

Liniștea mea constă, mai mult sau mai puțin, în tihna unei zile în care fac doar munci administrative, în confortul căminului meu, în bucuria de a fi alături de prieteni dragi, în somn, într-un film sau o carte bună și, desigur, atunci când stau cu orele în atelierul de pictură pentru a așterne pe pânză parte din inima mea, în culori pastelate.

Sunt mult mai banal decât cred unii și, cu siguranță, mult mai complex decât cred alții. Sunt un artist, am tabieturile și obiceiurile mai ciudate ale unuia care se simte și este liber să gândească, să trăiască, să facă tot ce-și dorește, dar mă comport ca un om normal care înțelege că nu poate fi iubit în unanimitate și care nu face caz când cineva nu-l place în plan artistic, cu argumente, fără răutate.

Dincolo de toate astea, eu, Paul, sunt în continuare copilul cu visul suprem de a face bine prin glasul său. Oare am reușit măcar puțin? Iar pe 3 noiembrie 2024 vă aștept la Sala Palatului din București, la un superconcert pop-simfonic, cu multe surprize și momente unice, prin care veți vedea încă o dată cine sunt și ce pot, prin sufletul meu de copil, cu muzică înaltă!