Da, am sufletul de copil! De ce? Pentru că mi-am păstrat parte din inocența unui om care e cu mintea pe umeri, dar care preferă fie sensibil, bun și să ofere și altora din bucuria aceasta a lui.

De mic, sufletul meu a fost muzică și azi e la fel. Am crescut în puterea și mesajele muzicii ușoare românești și ele mi-au ghidat pașii, m-au ambiționat, m-au făcut să visez cu ochii deschiși și să ajung unde sunt azi. Asta pentru că dacă nu visam suficient și nu iubeam creația valoroasă a compozitorilor români, poate că m-aș fi lăsat pe parcurs.

Mi-am dorit să fiu pe scenă, să am succes, să mă iubească oamenii ca pe idolii mei și să ofer la rândul meu, bucurie, inspirație, prin arta mea!

Am sufletul de copil când vorbesc cu mama și ea îmi oferă, prin grija ei, tăceri nespuse ale iubirii sale.

Am sufletul de copil când ascult, iar și iar, șlagărele românilor. De ce să le uităm, de ce să le aruncăm în derâdere? Nu, ele au nevoie să fie cunoscute de noi generații, au nevoie să fie cântate, promovate, ascultate, nu ca pe o nostalgie, ci ca pe o comoară, o frumoasă reverență în fața unui trecut aparte.

A avea sufletul de copil, ca adult, nu înseamnă că ești infantil. Ba deloc. Eu sunt un om rațional și foarte rar mă copilăresc. În schimb, păstrez din farmecul acelor ani, păstrez naturalețea unui caracter și încerc, pe cât se poate, să nu mă schimb.

Sufletul meu de copil este o lumină permanentă, este cântec și amintire, este lacrimă și râs mult, este fiecare zâmbet care mi-a pășit în ochi, fiecare om care a crezut în mine și m-a lăsat să sper, să vreau, să lupt, să merg mai departe, indiferent de câte obstacole și bătălii pierdute apar pe parcursul existenței mele! 

Nu știu dacă-i bine sau nu așa, dar sunt sigur că asta m-a păstrat întreg, m-a ținut teafăr la minte și trup și nu mi-a dat voie deloc să-mi urâțesc inima și caracterul, indiferent de câte probleme au apărut și de câte trepte am trecut, ori câți oameni, voluntar sau nu, m-au dezamăgit sau mi-au făcut rău.

După cum ziceam, când vorbesc de sufletul meu de copil, vorbesc despre toate imaginile care mi-au rămas impregnate și vorbesc despre muzica care mi-a însoțit viața până azi. Am fost și sunt tributar acestui gen, pe care nu-l consider pe cale de dispariție și care are nevoie de public, de iubire, de apreciere, pentru muzicalitate, pentru poezie, pentru emoția creată și pentru simplitatea care transformă un sunet în sentiment pur.

Despre toate astea și despre multe altele voi cânta pe scenă la Sala Palatului, unde va răsuna sufletul meu, unde vor fi și melodii create de mine, care vorbesc despre mine, dar mare parte va fi repertoriul de aur al muzicii ușoare românești, de ieri până azi, ca o datorie.

Copilăria mea nu este neapărat roz, dar nici tristă nu e. Este plină de normalitate, de echilibru, de liniște, de dragoste în casă și de sprijin din partea părinților. Este cu multe visuri, după cum v-am zis, dar și cu voință în a lupta pentru ele, în a face sacrificii multe.

Copilăria mea este cu bunicile, cu prietenii de la casa scării, cu grupul de teatru sau cu multele spectacole pe care le dădeam la Turda, cu mult înainte de a merge prin festivaluri sau de a ajunge discipolul lui George Grigoriu.

Copilăria mea sunt toate pozele din albumul vechi și prăfuit al mamei, de pe servanta cu bibelouri, sunt eu și nu voi renunța niciodată să-mi aduc aminte de acea perioadă care m-a făcut ce sunt azi și care nu mă lasă deloc să mă schimb.

Nu știu dacă e la fel și în cazul vostru, dar sunt sigur că viața este mai frumoasă dacă ne păstrăm, cu bune și rele, cu toate problemele aferente, cu necazuri, dureri, împliniri și invidii, sufletul de copil!