Am fost acum câteva zile într-un loc extraordinar, un loc de pace - curat, ideal pentru oamenii mai puţin iubiţi de soartă, mai puţin apăraţi de societate, mai neputincioşi şi care au nevoie de ajutor. Mereu m-a preocupat viaţa acestei categorii nefericite. Într-o vreme am făcut parte dintr-un comitet de susţinere a Spitalului „Christiana”. Atunci am vizitat mai multe aşezăminte pentru bătrâni. Situaţia lor m-a dezamăgit profund. Condiţiile erau mizerabile şi străduinţa personalului nu ajungea pentru a-i ajuta pe cei în suferinţă, iar medicamentele necesare erau insuficiente.
Nu pot să uit niciodată numele Mihai, al celui care mi-a stat alături în viață 40 de ani. Durerea nu trece niciodată din clipa marii despărțiri, mai ales atunci când ai avut alături un om deosebit, înzestrat cu cele mai alese daruri - inteligență, sensibilitate și spirit superior. Nu învinuiesc viața, dar nici nu pot ostoi durerea. Când pleacă părinții, oricât de groaznic ar fi, pare într-un fel, mai ales când sunt în vârstă, firesc. Când pleacă un om în floarea vieții, care mai avea multe de spus oamenilor și le putea fi de folos, mâhnirea este mai mare.
M-am întors la Bucureşti şi am reluat obiceiurile vieţii mele. Aici este lumea în care trăiesc, cu oamenii pe care îi iubesc şi unde mă simt cel mai bine. La ţară, la mare, sunt fericită, dar pentru puţină vreme. Adevărata mea viaţă este teatrul. Aici simt că trăiesc, aici gândesc la viitor, îmi creşte inima când privesc cu dragoste şi cu admiraţie la cei din jurul meu. Dumnezeu m-a ajutat şi niciodată n-am invidiat pe nimeni, ba chiar uneori mă întreb: oare eu aş putea să fac asemenea performanţă? Și mă-ndoiesc adesea, deşi alţii mă aplaudă. După o vacanţă de trei luni mă simt golită de inspiraţie. Ar trebui să mă străduiesc să-mi revină puterea de a crede în mine.
Se apropie cu paşi repezi vremea zăpezilor. Eu m-am pregătit din timp, şi anume: căsuţa mea de pe malul lacului, de la Buftea (foto 2), tocmai a împlinit 36 de ani şi m-a obligat să-i fac o revizie generală. Prin pod mai plouă, obloanele au putrezit şi nucul din faţa casei îşi face de cap. Şi-a întins crengile mari, gata să mişte streaşina, şi cred că a îmbătrânit de tot, că n-am mai mâncat nicio nucă de-o vreme. Un prun s-a uscat, un cireş l-am tăiat, doar florile perene mai stau de pază. M-am pus pe treabă, cu ajutoare, bineînţeles, şi am făcut-o o frumuseţe. Puişor (foto 1) adora locul acesta, lacul limpede şi adânc, unde înota zilnic câte două ore. Pe celălalt mal se zăreşte Mănăstirea „Lingurica”, veche de câteva sute de ani, pe care, din păcate, vara o îngroapă verdeaţa. Anul acesta se împlinesc 20 de ani de când a plecat Puişor şi a lăsat în urmă nesfârşită tristeţe.
Prietenia mea cu teatrul a început în Braşov, unde mi-am făcut şi liceul. Era o sală veche în Piaţa Sfatului, încăpătoare, cu balcon, unde aveau intrare liberă copiii de liceu. Trupa, foarte bună, cu actori vechi renumiţi şi cu unii mai tineri şi pasionaţi. Alături se înfiinţase, prin 1946, o şcoală populară de artă. Cum eram o elevă cu memorie bună şi drag de poezie, am urmat şi cursurile respective. Normal că m-am îndrăgostit definitiv de teatru. Vedeta trupei, domnul Mihai Fotino, tatăl celui pe care l-aţi cunoscut şi dumneavoastră la Naţionalul bucureştean, Veve Cigalia, vestită pentru hazul său, Vivi Candrea, Geta Grapa şi mulţi alţi artişti deosebiţi.
Să fiu sinceră, nu mă bucur prea tare că a venit toamna. Culorile sunt frumoase, dar puţin mai triste, pieţele îţi încântă ochii şi-ţi lasă gura apă, începi să-ţi faci socotelile şi te-nveseleşti când îţi imaginezi cum vor arăta rafturile din cămară. Oricât de îmbietoare sunt mărfurile din magazine, nimic nu se compară cu reţetele moştenite de la bunica. Sigur, este nevoie de timp, dar satisfacţia pe care o ai când le aşezi pe raft în cămară este extraordinară. Mirosul casei te încântă, parfumul de ţelină, puternic, este minunat, boabele de piper şi căţeii de usturoi, din loc în loc un ardei roşu iute, care se zăreşte printre castraveţii verzi şi, dacă ai răbdare, câte o steluţă decupată dintr-un morcov portocaliu, toate acestea degajă în casa ta o atmosferă din anii fericiţi când descopereai viaţa şi lumea.
Am avut în cariera mea un lucru sfânt, dragostea pentru oamenii talentaţi, şi un noroc: n-am simţit niciodată invidie în faţa acestora, ci o nemărginită admiraţie. Să ştiţi că este un noroc. Adesea citesc în jurul meu privirea pâcloasă, tulbure, a celor care sunt nemulţumiţi cu viaţa lor. M-a ferit Dumnezeu de o astfel de povară pe suflet. Poate şi pentru că am ajuns repede în vârful piramidei, fiind înconjurată de oameni valoroşi şi ne-am iubit reciproc. Începuse, la un moment dat, o selecţie de actori în vederea unui spectacol de televiziune „Cei mai iubiţi actori” (foto 1, alături de Sofia Vicoveanca), bineînţeles: Florin Piersic, Stela Popescu, Draga Olteanu Matei... Era un spectacol de trei ore, care îi promova pe cei mai cunoscuţi.
S-a aşternut tăcerea peste satul meu iubit, 2 Mai. Strada principală e pustie, mesele de pe trotuar s-au strâns, iar plaja e goală. Pescăruşii ţipă şi ei, speriaţi de singurătate, căci celelalte zburătoare au plecat spre alte ţări mai calde, vorba poetului. Marea e foarte tristă, pentru că toată vara a fost tulburată de chiotele copiilor veseli şi uneori chiar de delfinii rătăciţi spre mal. Vecina mea, Eti (foto 1), mai romantică de felul său, îşi bea în zori cafeaua pe mal şi nu se îndură să vină la Bucureşti. Au mai rămas doar trei gherete în sat, unde, după ce se întorc de la pescuit, câţiva bărbaţi stau la o vodcă proastă, românească, din păcate. Pe vremuri, marea era a lor, azi, un proprietar de restaurant isteţ a ridicat în golf un local şi a aşezat cu mult curaj în mijlocul mării un talian care asigură peştele pentru congelatorul lui. Doar dimineaţa la ora 5:00 mai are nevoie de bărcile lor.
De două zile nu am văzut soarele. E clar, trebuie să ne facem bagajele chiar dacă nu ne convine, pentru că mai sunt lucruri de făcut pe lângă casă. Pinii mei sădiţi acum 25 de ani au îmbătrânit, le-au ruginit acele. Cu mare părere de rău am sacrificat trei dintre ei (foto 1), dar am păstrat un metru din tulpină, ca la primăvară să devină suport de flori curgătoare. Viţa-de-vie s-a mănat şi au invadat-o omizile. Urâte mai sunt. Oricât am stropit bolta ce ne-a făcut umbră pe terasă toată vara trebuie să ne despărţim de ea, căci încă nu e chiar coaptă.
Orice eveniment cultural care se organizează înseamnă prezenţa unei intenţii meritorii de a populariza activitatea permanentă culturală pe aria întregii ţări. Din acest proiect face parte şi Festivalul de la Alba Iulia, prezentat de TIFF. În program, filme, cine-concerte, ateliere, proiecții pentru copii, povești interactive. Succesul festivalurilor organizate de TIFF este cunoscut şi apreciat în special după manifestările de la Cluj. Deschiderea de la Alba Iulia a avut loc în interiorul cetăţii, renovată total, cu spaţii superbe, şi în Piaţa Centrală, unde a fost instalat un ecran uriaş ce a dat posibilitatea unor vizionări pentru un număr mare de spectatori. În ziua de 8 septembrie a fost deschiderea oficială, cu o celebră trupă de teatru stradal, Herbert’s Dream, care a făcut înconjurul lumii, apoi a urmat filmul românesc „Aniversarea”, ultima producţie la care a participat minunatul actor care a fost Mircea Albulescu. În spaţiul numit Piaţa Vestică a rulat un film spaniol, apoi filmul „Planeta Petrila”, la festival participând și Franţa, şi Italia.
Să vă spun drept, pauza mare pe care am avut-o în vara aceasta mi-a plăcut enorm. Liniştea, pacea, marea albastră în faţa casei m-au făcut să uit orice grijă şi chiar am pierdut total noţiunea timpului. Nu o dată am încurcat duminicile cu zilele săptămânii şi m-am bucurat de cât repaus mi-a mai rămas. Dar realitatea vine cu socotelile ei şi am realizat că timpul fericirii a trecut. Soarele răsare din mare la fel de roşu, luna, de săptămâna trecută, s-a ridicat plină pe cer, iar peste noi s-a aşezat un vânticel răcoros, care a golit plaja. Viaţa ne cheamă la apel. Începe, la Teatrul „Constantin Tănase”, stagiunea cu spectacolul „Stela”, la 23 septembrie.