Sărbătoarea de la Teatrul de Comedie mi-a adus în minte o perioadă a vieţii mele în plină dezvoltare. În 1969 eram deja vedetă de revistă, nelipsită din emisiunile de divertisment, zilnic pe posturile de radio şi adăugaţi la acestea turneele de mare succes de la Paris, Berlin sau Italia. Când a venit propunerea domnului Lucian Giurchescu să joc la Comedie eram în dilemă. Tocmai mă căsătorisem cu Mihai Maximilian, cel mai bun scriitor de revistă. Toţi spuneau: „Rămâi la Teatrul Tănase pentru că-l ai pe Puiu alături”. Doar Puiu a fost singurul care m-a încurajat să atac şi marele repertoriu. Am intrat în pline repetiţii cu piesa „Un om, egal un om” a lui Bertolt Brecht. Faptul că eram deja foarte cunoscută era un avantaj pentru teatru. Îl aveam partener direct pe Mihai Pălădescu, care friza genul, dar care în viaţa de zi cu zi era o persoană dificilă. Surpriză! Mişu, cum îi spuneam noi, s-a deschis ca o floare de primăvară şi m-a ajutat să trec la spectacolul de anvergură. Cu noi juca şi Iorgu Albulescu, actor de o inteligenţă sclipitoare, cu o putere mare de a discerne enigmele acestei profesiuni aparent uşoare. M-a impresionat şi mi-a rămas în suflet pentru totdeauna. La al doilea spectacol Brecht, „Mutter Courage”, am fost parteneră cu o actriţă care ne-a părăsit de mult, Marcela Rusu, care aducea în scenă o naturaleţe cuceritoare. Tot la acea vreme, decana de vârstă a teatrului era Nineta Gusti, un personaj ieşit din comun, din familia pictorului Tonitza, extrem de talentată şi de cultivată. Era din generaţia Giugaru, Birlic, Elvira Godeanu şi fenomenala Aura Buzescu. Când mi-o amintesc, lăcrimez, căci m-am bucurat de preţuirea sa. Iubea Revista şi reţinea mereu două locuri în rândul întâi. Primul succes-bombă a fost piesa „Preşul” de Ion Băieşu. În rolul principal, o servitoare de bloc răutăcioasă, dar plină de haz, a fost invitată iniţial să joace Eugenia Popovici, actriţa Teatrului Naţional. A intrat în repetiţii, dar neavând încredere în text, a renunţat. Regizor era Iani Cojar, fostul meu profesor. Nu uitaţi, eu veneam de la Revistă şi, conform ideilor preconcepute, nimeni nu credea că cea care cobora pe scări cu trenă şi coroană de ştrasuri ar putea juca servitoarea decăzută din piesa lui Băieşu. Singurul care credea în reuşita mea era cel care-mi îndrumase paşii în facultate, Cojar. I-am propus un deal: începem să repetăm, dar dacă vedem că nu ne iese treaba renunţăm fără supărare. Am reuşit! Astăzi, după 45 de ani, mă opresc spectatori pe stradă care mărturisesc că au văzut piesa de 10-15 ori. Era o baie de râs, şi când ajungeau la teatru uitau de toate relele. Mulţi spectatori plecau din sală exclamând cu admiraţie: „Nebună-i Stela asta”! Mă iertaţi, am depăşit deja spaţiul meu, aşa că altădată o să vă mai povestesc întâmplări din viaţa Teatrului de Comedie.