Am tot vorbit despre succese, dar ştiţi şi dumneavoastră că nu totul în viaţă este roz, deci şi în teatru există înfrângeri. Ele te pot urmări ani întregi cu întrebări. De ce? Cu ce-am greşit? De ce te-ai implicat în proiectul acela? Și toate acestea devin lecţii pentru viitor. Orice nou proiect începe să-ţi pună întrebări, altele şi altele, pentru a nu te mai întâlni cu gustul amar al eşecului. Am întâlnit puţine înfrângeri, pe care nu le-am uitat niciodată şi n-am încetat să mi le reproşez. Una dintre acestea a fost „Steaua fără nume” (1966) de Mihail Sebastian. Tocmai se realizase filmul cu Marina Vlady, Jean-Pierre Cassel şi Cristi Avram. Se turnase în România şi avusese un mare impact la public. Pe acelaşi text, spectacolul nostru era gândit ca o comedie muzicală. Regizor - Sanda Manu, compozitor - Camelia Dăscălescu. Profesorul Miroiu era Silviu Stănculescu (foto 1) şi Mona, subsemnata. Nu jucasem niciodată un rol de cochetă romantică şi am pornit la treabă inconştientă. N-am sesizat că nu aveam nimic comun cu personajul în fiinţa mea: o anumită detaşare de realitate, o stare de nefericire permanentă în căutarea iubirii ideale. Mona vine dintr-o societate frivolă şi rămâne uimită în faţa timidului căutător în stele. Celălalt partener era Iurie Darie, reprezentantul lumii nebune de care fugise. Povestea în sine e frumoasă, chiar dacă, până la urmă, nu învinge iubirea. Sanda Manu a fost şi este o regizoare foarte bună şi, în acelaşi timp, un pedagog excelent. Cu toate eforturile depuse, spectacolul n-a strălucit. Deşi ne-am străduit şi eu, şi Silviu, nu am reuşit să stabilim între noi niciun moment de emoţie. De ce? Pentru că, de fapt, eu n-aveam ce căuta în acest rol. Iura, care era personajul negativ, era cuceritor. Într-un costum alb, impecabil, cu păr bogat, cu o siluetă de invidiat, a fost preferatul serii. N-am dormit nopţi întregi tot reproşându-mi de ce am acceptat rolul, de ce n-am simţit de la început că nu voi reuşi. Am învăţat ceva important din această experienţă, că nu voi putea juca niciodată femei cochete, rupte de realitate, oricât ar fi ele de încântătoare. De aceea, mai târziu, am refuzat rolul Ranepskaia din „Livada de vişini” a lui Cehov, spre surprinderea regizorului Lucian Giurchescu. M-am simţit întotdeauna bine în scenă când n-am fost nevoită să fac pe frumoasa. M-am răcorit însă şi am mai uitat de eşec când am jucat-o pe madam Filofteia din „Preşul”, cu un halat amărât, cu o pereche de târlici şi cu o umbră de mustaţă. Acestea au fost singurele elemente care m-au ajutat să duc această piesă 18 ani cu casa închisă. Spectacolele mi se păreau uşoare, o plăcere. Distribuţia era senzaţională şi poate aici ar trebui să-l amintesc pe Pusi Băltăreţu, un uriaş cu ochi albaştri şi cu suflet de copil, care avea perspectiva unei cariere strălucite dacă o boală nemiloasă nu l-ar fi doborât. Pentru că veni vorba despre Iura, care, la ora aceea, făcea mult film, vă arăt o fotografie inedită. Iurie, blond (foto 2), în filmul „Răutăciosul adolescent”, în regia lui Gheorghe Vitanidis.