Imaginea lui Radu Beligan mi-a adus în minte începuturile cinematografiei române. Complexul Buftea, proiectat în 1949, era cotat al zecelea pe plan mondial ca mărime şi facilităţi. A fost construit din raţiuni ideologice ale epocii, fiind arta cea mai populară, cu impact uriaş la public. Construcţia sa a început în 1950, în aria Parcului Ştirbei, pe malul Lacului Buftea - cadru natural minunat. Studiourile au fost construite de arhitecţi sovietici şi români. În următorii patru ani s-au ridicat platourile, studioul de sunet, cel de prelucrare al peliculei, de efecte speciale ş.a.m.d. În paralel, s-a turnat şi primul film vorbit românesc, „Răsună valea”, sub bagheta regizorului Paul Călinescu. În distribuţie: Radu Beligan, Eugenia Popovici, Geo Barton şi alţii. Eram deja la liceu şi, bineînţeles, după ce l-am vizionat, a început şi pasiunea mea pentru cinematograf. Beligan juca un rol de malagambist amuzant, criticat pentru comportamentul său libertin, un firicel de om, ca o trestie, dar cu mare succes la public. În acelaşi timp, juca roluri importante şi la Teatrul Naţional din Bucureşti. Se vorbeşte mereu despre o anume deosebire între actorul de film şi cel de teatru. Desigur, sunt elemente care diferenţiază cele două specialităţi, dar la noi, la începutul cinematografiei, erau folosiţi actori din teatre, care au escaladat cu talent condiţiile tehnice cerute de film, realizând astfel roluri remarcabile. După câţiva ani, a venit o generaţie educată la Facultatea de Cinematografie, care s-a integrat din mers. În continuare, cei mai buni actori de teatru au făcut şi film. Deşi „Răsună valea” a fost considerat primul film românesc, trebuie să ne amintim că, în 1912, s-a născut pelicula „Războiul de independență” şi, în 1944, „O noapte furtunoasă”. În distribuţie apar Marusica Maximilian şi Florica Demion, care au rămas ani întregi în teatru. În 1960, studioul a fost gata şi a avut o zestre de 10 filme: „Moara cu noroc” cu Geo Barton şi Ioana Bulcă, „Erupţia”, cu fiica lui Gheorghiu-Dej, care se pare că a ajutat studiourile cu achiziţii tehnice, „Scurtă istorie”, creat de Ion Popescu-Gopo, premiat, de altfel, la Cannes. Satul Buftea s-a transformat imediat într-un orăşel, iar locuitorii săi s-au calificat în cele peste 100 de profesii ale filmului, complexul cinematografic devenind punct de interes pe harta cinematografică a lumii. Unele filme realizate aici au primit consacrare internaţională: „Pădurea spânzuraţilor” - cu premiul de regie la Cannes Liviu Ciulei, „Răscoala”, cu premiul de regie Mircea Mureşan sau „Duminică la ora 6”, cu Irina Petrescu şi Dan Nuţu, cu premiu de regie Lucian Pintilie. Succesul la public a fost uriaş dacă într-o ţară cu 20 de milioane de locuitori filme ca „Dacii” şi „Mihai Viteazul” au înregistrat 10 milioane de spectatori. Regizori de prestigiu şi actori de reputaţie mondială ca Orson Welles, Laurence Olivier, Jean Marais, Marina Vlady şi mulţi alţii au filmat pe platourile de la Buftea şi au fost încântaţi de performanţa dotărilor tehnice, de profesionalismul echipelor şi de bunăvoinţa românilor. Ar fi multe de spus şi voi reveni, mulţumindu-i domnului Constantin Pivniceru pentru informaţiile ce mi le-a pus la dispoziţie prin cartea sa „Amintiri din activitate”, scrisă cu dragoste şi cu pasiune pentru film.