În anul 1963 am venit de la Braşov să dau un examen la Teatrul Tănase, în speranţa că voi ajunge la Bucureşti după trei ani de rezidenţiat. Acesta era visul oricărui actor. Aici erau radioul, televiziunea, teatrul, revista, modalităţi prin care ajungeai în atenţia marelui public. Şi mai ales la Revistă, unde legătura cu publicul este directă. Atunci l-am cunoscut pe Aurel Storin, care tocmai lansa la Teatrul Mic o piesă de succes. Un tânăr frumos, elegant, rasat care atrăgea atenţia. Curând ne-am întâlnit la Teatrul „Constantin Tănase”, el secretar literar, eu, în sfârşit, actriţă. Ne-am dat seama că gândim la fel. Iubea acest gen ca şi mine şi s-a dovedit mai apoi a fi cel mai nimerit om ce putea să scrie o istorie a lui. El spunea: teatrul e dezbatere, revista e pretext, teatrul e peren, revista se consumă pe măsură ce se produce. Valoarea ei vine din intersecţia dintre putere şi cetăţeanul acesteia. Cetăţeanul este de fapt personajul cel mai important, eroul revistei româneşti. În numele lui se desfăşoară tirul satiric, se prăvale cascada comică a spectacolului de revistă. V-am relatat doar câteva păreri ale prietenului nostru doar pentru a-l cunoaşte mai bine. Aurel a lăsat în urma sa cărţi de versuri, 400 de melodii, care au ajuns şlagăre, de-ar fi să vă amintesc doar „Lalele, lalele”, compozitor Temistocle Popa, sau „Să mori de dragoste rănită”, de Marcel Dragomir. A obţinut Premiul UNITER în 2007, multe premii la festivalurile de muzică uşoară, a scris cu Radu Şerban primul muzical românesc, „Cafeaua cu lapte de adio”. Ne-a părăsit discret după doi ani de suferinţă şi ne vom aminti mereu de mintea sa strălucită şi de caracterul său nobil. Dumnezeu să-l odihnească!