Ştiu, toată lumea spune: mama mea este cea mai frumoasă. Minunat! E normal ca portretul mamei tale să fie cel mai frumos din lume. Mama mea, vă asigur, era foarte frumoasă, dar mai ales era un om cu o forţă ieşită din comun. Se pricepea la toate, făcea cea mai bună păpică, locuinţa era pahar, dar mai ales cosea şi broda extraordinar. Normal, aţi spune, că doar făcuse Școala Normală pe vremea când fetele erau pregătite să fie soţii excepţionale. Însă mama avea un adevărat talent. Ieri, căutând prin dulapurile mele de haine, dar şi de costume de scenă, am găsit una dintre iile cusute de mama pe pânză de borangic. Zic una, căci în multele noastre mutări, de la fuga din Basarabia şi prima aşezare mai sigură la Braşov, s-au pierdut şi puţinele obiecte luate de acasă. Ia de care vorbesc azi am păstrat-o cu sfinţenie şi e semnată Valentina Popescu. Mi-am amintit de anii copilăriei, când locuiam într-un târg din Basarabia, când la zilele de sărbătoare protipendada se îmbrăca în superbe costume naţionale. Sigur, acum mi se pare naiv, dar pe atunci chiar era foarte frumos. Mama mea avea o putere de muncă ieşită din comun. Absolut tot ce era necesar rezolva mama. Mă îmbrăca din cap până-n picioare. Poate şi dumneavoastră aţi purtat şoseţele de aţă tricotate. Îmi făcea fustiţe plisate, rochiţe brodate, şi asta nu-i nimic. A luat în custodie un petic de pământ, şi-n casa noastră se mâncau numai trufandale: prima mazăre, primii castraveţi, prima roşioară şi, neapărat, primul porumb de copt. În tot acest timp însă, lucra și la şcoală zi de zi ca profesoară. Din păcate, pe atunci nu aveam aparate de fotografiat, şi prea puţine imagini mi-au rămas din copilărie. Astăzi mă gândesc că noi, copiii, suntem ingraţi şi nu facem tot ce-ar trebui pentru părinţii noştri. Mă mângâi doar cu gândul că am fost un om serios şi i-am dat satisfacţia că s-a ales ceva de capul meu. Sărut mâna, mamă!