Câţi ani sunt de când am jucat prima oară la Paris? E uşor de socotit: 1965-2017. Peste două luni, exact 52 de ani. De atunci şi până acum am fost de mai multe ori în oraşul-vedetă al Europei, cu sau fără treabă, şi de fiecare dată am trecut să văd Sala Olympia, cea în care ne-am produs o trupă de peste 40 de oameni, a Teatrului „Constantin Tănase”.
Erau nume mari acolo: Gică Petrescu, Zizi Şerban, Doina Badea, Mariana Bădoiu şi subsemnata. De data aceasta am zărit ceva nou pe frontispiciul sălii, numele impresarului de valoare mondială Bruno Coquatrix (foto 1). N-am să-l uit niciodată, căci şi el, ca să spun aşa, mi-a făcut „botezul” în lumea turneelor internaţionale. Când a venit în România să vadă spectacolul pe care-l pregăteam pentru el, cu totul altă actriţă trebuia să fie vedetă. Era o doamnă mai în vârstă, foarte cunoscută. Eu, îmbrăcată în costum naţional, cântam „Glasul roţilor de tren” într-un colţ al scenei, sub lumina unui reflector. Nu pot să vă spun dacă l-a impresionat apariţia mea, dar a decis pe loc: domnişoara aceea trebuie să fie vedeta spectacolului. Şi aşa a rămas. Mi-au scris imediat un prolog pe ritmurile cunoscute ale şlagărului „Garofiţa” şi un final pe melodia „Nu mă uita când altă dragoste vei întâlni”. Susţineam şi un mic show în care făceam celebrul cuplet „Peltica”, tradus „La zozot”. Tot spectacolul a fost susţinut în limba franceză şi a fost un mare succes. Normal, căci, din 1940 până în 1965, niciun spectacol românesc nu a mai ajuns acolo. Românii plecaţi nu aveau voie să revină în ţară, deci o lună şi jumătate, sala de 3.000 de locuri de pe Bulevardul Des Italiens a fost arhiplină. Nu degeaba, după doi ani am fost invitaţi din nou. Eram tineri, puternici şi bântuiam din zori până în noapte pe străzile Parisului şi am rămas cu amintiri de neuitat. Cum să nu revăd deci Opera Garnier (foto 2) sau pe cea din Place de la Bastille? Am băut un capuccino la poalele bisericii Sacre Coeur, am dat o raită pe Champs Élysées, unde am văzut un spectacol interesant, „Lacul lebedelor pe apă”, având drept coregraf secund pe fiica prietenilor mei Ileana şi Bogdan Lucaciu. Am admirat de mai multe ori Biserica Notre Dame de Paris (foto 3), pe lângă care chiar am locuit, la o prietenă. Parisul este produsul unei culturi profunde şi sedimentate de veacuri; nu degeaba i s-a spus „Oraşul lumină” şi aici şi-au găsit adăpost mari artişti ai lumii. Parisul e divin!
