S-a aşternut tăcerea peste satul meu iubit, 2 Mai. Strada principală e pustie, mesele de pe trotuar s-au strâns, iar plaja e goală. Pescăruşii ţipă şi ei, speriaţi de singurătate, căci celelalte zburătoare au plecat spre alte ţări mai calde, vorba poetului. Marea e foarte tristă, pentru că toată vara a fost tulburată de chiotele copiilor veseli şi uneori chiar de delfinii rătăciţi spre mal. Vecina mea, Eti (foto 1), mai romantică de felul său, îşi bea în zori cafeaua pe mal şi nu se îndură să vină la Bucureşti. Au mai rămas doar trei gherete în sat, unde, după ce se întorc de la pescuit, câţiva bărbaţi stau la o vodcă proastă, românească, din păcate. Pe vremuri, marea era a lor, azi, un proprietar de restaurant isteţ a ridicat în golf un local şi a aşezat cu mult curaj în mijlocul mării un talian care asigură peştele pentru congelatorul lui. Doar dimineaţa la ora 5:00 mai are nevoie de bărcile lor.

Înainte, la 2 Mai era un Colectiv. Pământul îl lucrau oamenii din sat, şi toamna primeau te miri ce, ca să supravieţuiască până în primăvară. Iarna, la mare, viaţa e cruntă. Şuieră vântul năprasnic, nu există gaz metan, lemnele sunt scumpe şi doar la mal se mai rătăceşte câte o raţă, flămândă şi ea. Puţini dintre săteni sunt angajaţi la şantierul naval al coreenilor, care sunt pretenţioşi şi deloc darnici. Femeile îşi iau inima în dinţi şi pleacă în Italia, doar, doar or găsi un loc de femeie de serviciu. Să nu credeţi că-i uşor să slugăreşti la altul gândindu-te că acasă familia are nevoie de dragostea ta. Dar viaţa merge înainte. Prietena mea Teodora, pe care am cunoscut-o la 5 ani (foto 2), azi pleacă la facultate. Va ajunge, poate, doctor. Se mai spune că, în curând, la Mangalia străinii vor construi un port naval uriaş. Asta va aduce multe posturi calificate, va fi nevoie de spaţiu de locuit şi nivelul satului va creşte. Sperăm ca Ministerul Mediului şi cel al Turismului să se ţină de cuvânt şi să consolideze malul frumos pe care ni l-a lăsat Dumnezeu şi care este în pericol să fie luat de ape.