M-am întors la Bucureşti şi am reluat obiceiurile vieţii mele. Aici este lumea în care trăiesc, cu oamenii pe care îi iubesc şi unde mă simt cel mai bine. La ţară, la mare, sunt fericită, dar pentru puţină vreme. Adevărata mea viaţă este teatrul. Aici simt că trăiesc, aici gândesc la viitor, îmi creşte inima când privesc cu dragoste şi cu admiraţie la cei din jurul meu. Dumnezeu m-a ajutat şi niciodată n-am invidiat pe nimeni, ba chiar uneori mă întreb: oare eu aş putea să fac asemenea performanţă? Și mă-ndoiesc adesea, deşi alţii mă aplaudă. După o vacanţă de trei luni mă simt golită de inspiraţie. Ar trebui să mă străduiesc să-mi revină puterea de a crede în mine.

Cu siguranţă că după trei-patru spectacole curajul revine, revine şi dorul de emoţia ce o încerc în faţa spectatorilor. Mă gândesc la Adriana Trandafir (foto 1), care-mi transmite de fiecare dată curaj şi mă încarcă de energia sa debordantă. O caut printre fotografiile mele pe Daniela Condurache (foto 2), cu râsul său sănătos şi cu obrazul său de româncuţă frumoasă. Mi-l aduc aminte pe Jenică (foto 3), elegant şi vesel, care ştia să te înconjoare de tandreţe. Mă integrez deci repede în viaţa de zi cu zi, în care ne străduim să ne preţuim mereu. Profesia noastră ne face fericiţi pentru că ne apreciază oamenii, zâmbetul lor ne stimulează şi ne face să credem că suntem folositori societăţii. Mi-e dor de toţi cei care au plecat şi de la care am învăţat atâtea.