De mică m-a atras arta spectacolului. Cum ştiţi şi din alte poveşti, am improvizat în curtea bunicii scene cu cortine de cearşaf şi cu artişti pitici rostind poezioare în aplauzele entuziaste ale părinţilor. De pe la 15 ani am început să frecventez sala „Reduta” a teatrului din Braşov, dotată pe atunci cu o echipă de actori de excepţie. M-am îndrăgostit definitiv de această profesie, care vă aduce dumneavoastră atâta bucurie, iar mie mi-a făcut viaţa fericită.

Totul a devenit minunat din clipa în care am venit la Bucureşti, am intrat la Academia de Teatru şi am avut intrare liberă la toate spectacolele. Doamne, ce încântare! La Teatrul Naţional să-i urmăreşti pe Birlic şi pe Mimi Bota, la Municipal pe doamna Bulandra, pe Ion Lucian şi pe Ştefan Ciubotăraşu, la Teatrul Armatei pe minunatul Vraca; mai apoi la Teatrul Tineretului pe Florin Vasiliu, pe Olga Tudorache sau pe Liliana Ţicău... Aş fi nedreaptă dacă aş uita Teatrul Giuleşti cu succesele sale remarcabile datorate lui Colea Răutu şi lui Ştefan Bănică şi marilor regizori Horia Popescu şi Lucian Giurchescu. Mă opresc la Teatrul de Comedie unde a prins aripi şi visul meu, căci aici am jucat într-un colectiv fantastic format iniţial din Radu Beligan, care şi-a păstrat calitatea chiar şi după plecarea la Teatrul Naţional. A rămas acolo chezăşie pentru viitorul acestui colectiv, Mircea Şeptilici, actor de renume, scriitor şi pictor.

Această diversitate de îndemânări era, însă, proprie actorilor din vechea generaţie, printre care se număra şi Liviu Ciulei. Dacă jucai alături de Mircea Şeptilici aveai asigurat un profesor. Respectuos, exigent, dar îngăduitor, Mişu - cum îi spuneam noi cu dragoste şi respect - era un om şi un artist remarcabil. Din păcate, a plecat în Canada, la un moment dat, la vârsta de 60 de ani, desigur cam târziu. După ce şi-a integrat toată familia şi a avut succes cu montarea piesei „Tache, Ianche şi Cadâr”, a murit trist, cu inima sfâşiată, sunt sigură, de nostalgie. Mi-a rămas amintire doar un tablou pe care l-a pictat în Israel (foto 1) şi mi l-a făcut cadou la sfârşitul turneului.

Îmi amintesc cu dragoste de un alt artist, scenograful Dan Nemţeanu. Să joci în superbul decor realizat de el, să îmbraci costumele create cu fantezie şi eleganţă, talentul tău câştiga în strălucire, personajul tău devenea perfect. Penelul lui Dan îmi stă alături în fiecare zi, căci pe peretele salonului meu, la loc de cinste, stă o marină din expoziţiile sale de pictură (foto 2). Pe Dan nu l-am uitat nici eu, nici Uniunea Artiştilor, care i-a oferit un premiu pentru întreaga carieră. Din păcate, şi el e plecat de peste 30 de ani în Suedia.

Vasilica Tastaman, o poezie! Am jucat mult alături de ea (foto 3), la teatru, la televiziune şi în film. De o gingăşie fără de margini, cu dăruire totală pentru arta actoricească... N-am să uit niciodată apariţia ei în piesa „După cădere” de Arthur Miller unde o înfăţişa pe Marilyn Monroe. Vasilica nu era prea înaltă şi nici filiformă, dar trecea cu graţie prin scenă ca un fluture între viaţă şi moarte. Era absolut genială. În viaţă se purta cu aceeaşi gingăşie şi spaimă de violenţă. A plecat într-o bună zi în străinătate sperând să-şi salveze băiatul care abia termina liceul, să-l ajute să trăiască într-o lume mai bună şi a renunţat astfel la toată cariera. Uriaşă pierdere pentru filmul şi teatrul românesc unde încă n-a apărut o actriţă la fel de fenomenală. La un moment dat, după Revoluţie, Vasilica s-a întors temporar în ţară şi urma să revină în viaţa artistică a Bucureştiului. Directorul Teatrului de Comedie, George Mihăiţă i-a oferit un rol excepţional, iar televiziunea a contactat-o imediat. Din păcate, însă, o boală nemernică a pus-o la pământ şi toate speranţele au plecat odată cu ea. Vasilica a fost o floare rară şi noi, actorii, n-o vom uita niciodată.

Aş vrea acum, însă, dragii noştri cititori-spectatori, să vă spun că dacă veţi merge mai des la teatru veţi întâlni tineri excepţionali şi veţi vedea că viitorul teatrului românesc este asigurat.