Toamna vine la mare parcă mai repede ca la munte. Poate că de vină este contrastul uriaş între soarele de jăratic al lui august şi razele moi, triste ale începutului de septembrie. Anul acesta ne-au încercat adesea vânturi rebele, zgomotoase, ce au alungat norii dintr-o parte în alta a cerului. Eu mi-am adus de la Barcelona o atârnătoare sonoră din scoici (foto 1), ce cântă în bătaia vântului dansând periculos în piruete caraghioase. Am numit-o „Montserrat Caballé”, diva ariilor de operă celebre. În ultimele zile a cântat din ce în ce mai des, spre tristeţea noastră, căci glasul ei ne aminteşte că vom pleca în curând spre Capitala plină de noxe şi zgomote neîntrerupte. 
Dacă arunci privirea spre plajă, e şi mai trist. În vara aceasta, plaja de la 2 Mai a fost poreclită „Mamaia”, atât de aglomerată era. Astăzi abia dacă mai e punctată ici-colo de câteva trupuri goale care speră să prindă culoare (foto 2). Marea îşi schimbă oglinda în zeci de culori cu berbecuţi sau mieluşei înspumaţi. Noaptea devine cu adevărat neagră, arătând doar drumul lunii trimis spre mal de stăpâna sa portocalie.
Da! La mare toamna e mult mai tristă. Pe sârmele dintre stâlpii de iluminat păsărelele stau la sfat - conference de presse spunem noi - făcându-şi, probabil, planuri pentru plecarea spre zări îndepărtate (foto 3). Acum câteva zile am asistat la o lecţie de zbor a rândunelelor ce-şi antrenau puii pentru călătoria cea lungă.
Piaţa satului e goală. Majoritatea chioşcurilor cu suveniruri s-au închis. Doar apicultorul ce vine tocmai de la Buftea să-şi vândă mierea pe Litoral te mai îmbie cu produsele sale aducătoare de sănătate.
Lipovenii au privirile mohorâte. O să le lipsească agitaţia turiştilor, râsul puştilor, gălăgios, dar dulce, căci satul nostru a devenit o staţiune pentru familişti. Nici nu vă imaginaţi câţi copii au început să facă românii.
Cu mulţi ani în urmă, fina mea Mariana mi-a sădit un fir de viţă-de-vie lângă locuinţă, ce s-a urcat în timp pe balconul de sus până la acoperiş. N-am ştiut atunci ce struguri o să iasă, dar m-am bucurat că voi avea un umbrar răcoros. Doamna viţă a crescut mare, mare, şi acum am o singură bucurie la sosirea toamnei: culesul strugurilor frumoşi, gustoşi din via casei mele (foto 4). Nu voi face mare lucru din ei, îi voi împărţi cu drag celor apropiaţi.
În toată tristeţea ce se apropie, trandafirii din grădină mai scot la iveală câte un bobocel ce-şi poartă frumuseţea până în octombrie. Of, Doamne, ce mult e până la anul în primăvară! Tare dor o să-mi fie de 2 Mai!