M-am întors repede, pentru că ţelul meu este celebrul sat Vama Veche. Îl cunosc de 50 de ani, refugiu superb pentru iubitorii de mare în perioada în care hotelurile de pe litoral nu erau accesibile decât rar românilor. Azi regretăm că nu mai vin cehii sau polonezii să le ocupe. Suedezele frumoase petreceau nopţi pline la Marea Neagră şi la plecare lăsau în urmă valuta şi majoritatea plecau acasă cu un românaş. La Mamaia funcţiona Club Mediterranee, la care priveam cu ochi invidioşi prin gard meciurile de tenis sau de golf.

Dar era şi un strop de noroc pentru noi, căci ne stabileam la Vama Veche, unde nu ne oprea nimeni să dormim pe plajă sub cerul cu stele, îmbrăcaţi doar cu cămaşa care ne-a dat-o Dumnezeu. Bătea un vânt de libertate absolută ce atrăgea oameni de toate categoriile, domnea doar bucuria de a te arunca în valuri, de a te tolăni pe nisip la soare, şi când n-aveai bani de restaurant mâncai un şuberec şi erai fericit.

După Revoluţie, Vama şi-a continuat destinul, şi o mână de oameni îndrăgostiţi de ea au adus-o în atenţia întregii ţări. Au crescut zeci de hotelaşe, pensiuni, unele frumoase, altele caraghioase (foto 1), că nici vorbă nu putea fi de bani pentru proiecte cu arhitecţi. A construit repede fiecare după capul său. Vama Veche a devenit o staţiune plină de tinereţe, dincolo de orice convenţie, unde festivalurile de muzică rock adună mii de oameni şi nopţile devin incandescente.

Acum, şi în Vama Veche toamna îşi poartă tristeţea. Câinii vagabonzi caută un os pe strada centrală, pe plajă doi îndrăgostiţi stau pe nisip privind cu nostalgie la valurile înspumate (foto 2). Pe trotuare, cu ochii în gol, câte un pierdut al sorţii rămas fără un chior parcă cerşeşte o ultimă votcă. Vântul, anul acesta, a bătut mai tare şi mai des, şi acum, când staţiunile sunt goale, poartă dintr-o parte în alta peturile rămase ca după o mare serbare naţională. Bisericuţa de piatră (foto 3) stă curată în soare şi ne mai dă o speranţă, căci peste şase luni totul va reveni la viaţă.