În vara asta am cam lenevit. Am stat trei luni în staţiunea „2 Mai” fără habar, cu ochii în soare sau în largul mării şi cu câţiva prieteni dragi alături. E drept că m-am îngrăşat, căci una dintre preocupările noastre era să hotărâm meniul zilei la care participa fiecare cu idei care mai de care mai tentante. Şi cum omul este supus păcatului, am gustat din toate, neocolind nici pălinca la antreuri, nici vinul alb de Valea Călugărească la peşte, nici Cabernetul la diverse bunătăţi din carne. Ambele mele prietene, Miki şi Eti, sunt mari gospodine, dar, ca să fiu sinceră, la felurile principale, Miki ne-a pus la pământ. Aţi făcut vreodată mâncare thailandeză cu cărniţă de pui şi lapte de cocos? Nu? Miki vă umileşte. Tot ea, atunci când am poftit la ciorbă de burtă ne-a trântit un borş rădăuţean de ne-am lins pe buze. Eti nu s-a lăsat mai prejos, căci ne-a făcut la desert ba cremă de zahăr ars, ba lapte de pasăre ori tiramisu, minunăţii pe care nu le-am mai mâncat din copilărie.
Şi cum la o masă bună, într-o zi fără griji, vremea trece repede, se însăilează poveşti rând pe rând de la unul la altul. Mă gândeam că ne prinde bine tuturor un asemenea răgaz de aducere aminte, căci mereu ne grăbim să luăm viaţa în piept şi să uităm prin ce-am mai trecut. Ar trebui să-i mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare clipă pentru viaţa pe care mi-a dăruit-o. Venită cu mama din Basarabia cu două perne şi două linguri aveam doar două soluţii: să supravieţuim sau să ne pierdem. El ne-a dat putere să luptăm şi să reuşim. Mă gândesc acum ce dar minunat a fost harul cu care m-a înzestrat să pot juca teatru şi astfel să văd în ochii oamenilor bucurie, recunoştinţă şi admiraţie.
Cum să fi visat eu, în anii adolescenţei, că voi putea străbate lumea dintr-o parte în alta cu atâta uşurinţă? Auzisem de Australia doar din cărţile de geografie, care m-au fascinat şi, în general, despre locurile îndepărtate ale lumii, din cărţile lui Jules Verne. Speram eu să ajung atât de aproape de Polul Nord, la Edmonton, sau atât de aproape de cer ca la Cristul din Rio de Janeiro?
Cum aş fi putut fără ajutorul lui Dumnezeu să privesc dansul balenelor din Oceanul Indian stând pe malul Africii de Sud sau apoi Taj Mahalul sau fiordurile Norvegiei? Vi le enumăr şi eu pe sărite, că sunt foarte multe minunăţiile pe care am avut norocul să le văd.
Dar, după ce am văzut atâtea, am rămas îndrăgostită tot de ţărişoara noastră frumoasă, pe care n-aş părăsi-o niciodată. E drept, m-aş plimba mereu şi, de-aş câştiga o sumă mare de bani, aş face înconjurul lumii cu toţi prietenii mei. Dar apoi aş reveni în România, căci, aşa cum spune prietenul meu Martin, de unde pleci te întorci întotdeauna acasă. Faceţi-vă o clipă de răgaz, priviţi înapoi şi veţi vedea că viaţa, dincolo de orice neplăceri, e foarte frumoasă.