Din cauze necunoscute am câteva zile de stare de neputinţă generală, care poate fi generată de gripă sau poate e rezultatul unei oboseli vechi ce s-a aşezat puternic peste optimismul meu mereu enervant. Acum, să vă spun sincer, mi-a prins bine, că zăpada a fost mare, gerul tăios, şi asta mi-a permis câteva zile de reculegere. Am putut să fac o incursiune în amintirile mele, în visurile mele, şi, oricât de panicată ar fi fost lumea din jur, am găsit multe motive de bucurie...
Nu regret nicio clipă nopţile de ger din trenurile de Timişoara, căci seara, Sala Polivalentă era încălzită de respiraţia fierbinte a 1.000 de spectatori care ne aşteptau cu ochi strălucitori. Peste tot pe unde am fost, de la Suceava la Darabani, de la Baia lui Mihai la Petroşani, de la Sfântul Gheorghe la Calafat, nu mai simţeam gerul, ci doar plăcerea de a vedea în jurul meu numai feţe zâmbitoare. Simţeam concret că sunt de folos oamenilor. Am legat prietenii trainice, am cunoscut oameni de nădejde, am simţit dragostea şi aprecierea celor din jur şi poveştile lor minunate. Nu le-am uitat nici până astăzi. Ele revin în memoria mea, le retrăiesc cu emoţie, chiar dacă ei, protagoniştii, au plecat deja într-o lume mai bună...
Când ajungeam dimineaţa, la 7:30, în gara Timişoara, pe scări ne aştepta Cornel Urcan, directorul Hotelului Continental, cu micul dejun pregătit, şi până la spectacolul de la ora 17:00 ne povesteam ce bucurii sau ce necazuri ne-a mai oferit viaţa. Cornel, dragul de el, care a trăit înainte de a pleca o dezamăgire imensă, căci la necaz cei pe care i-a ajutat l-au părăsit, deşi aveau puterea în mână...
La trenul de Suceava ne aştepta faţa zâmbitoare a lui Sofian, care de fapt era trompetist, dar se ocupa şi de organizare. Deci, obligatoriu, înainte de a ajunge la hotel ne opream la Casa de Cultură, la o palincă şi la o slănină afumată. La Arad, Gafi, prietena mea, cum sunam de la gară mă întreba „Câţi sunteţi?” ca să ştie câte plăcinte face. Nu i-am uitat pe niciunul dintre ei. Ba i-am întâlnit pe unii prin alte părţi, cu lacrimi în ochi, ne-am reamintit poveştile vechi şi dragi. Sau n-am să uit niciodată când în zori la Maglavid mai bodogăneam la o masă lungă de nuntă îmbrăcată cu coli albe de hârtie pe care ne îmbiau cănile cu zaibăr alături de buchete de ceapă verde, calupuri de brânză de oaie şi în mijloc un berbecuţ făcut la proţap...
Trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu că teatrul mi-a oferit dragostea celor din jur cu prisosinţă, iar spectatorii mi-au dat senzaţia unei familii iubitoare. Mi-am găsit drumul în viaţă şi nu mi-a trebuit nimic mai mult pentru a fi fericită.