Nu v-am vorbit niciodată despre tata sau poate foarte de demult. Spun bietul, căci cu adevărat a avut o viaţă chinuită. În 1940 aveam doar 5 ani. Eram o familie fericită. Părinţii mei, amândoi învăţători, îşi petreceau viaţa între şcoală şi cele două hectare de pământ pe care le aveau, o viaţă patriarhală, cu bunici blânzi şi sfătoşi, într-o Basarabie bogată şi destul de evoluată. Chiar dacă drumurile erau noroioase, pline de prăvălii de o parte şi de alta, căci viaţa comercială, susţinută de evrei, era foarte bogată. Deşi cu salarii foarte mici, părinţii mei îşi puteau permite şi petreceri cu protipendada târguşorului în care trăiau. Se numea Teleneşti. A venit războiul şi, odată cu el, toate nenorocirile. Tata, director de şcoală, era primul pe lista celor care urmau să fie deportaţi de ruşi. Întâi a încercat să fugă în România, într-o căruţă acoperită de paie, dar soarta sa a fost alta. L-au prins jandarmii roşii, au chemat-o pe mama de acasă să-i aducă două perechi de ciorapi şi două cămăşi de schimb şi l-au trimis cu primul tren bou-vagon, direct la Vladivostok. Asta a fost soarta tuturor intelectualilor din Basarabia. Începând din ziua aceea s-a aşezat tăcerea între noi, 19 ani. Aceşti ani au fost un adevărat calvar pentru mine şi mama: refugiu, stabilirea în România deloc uşoară, o femeie singură cu un copil printre oamenii care nu cunoşteau nimic din tragedia Basarabiei. De la tata, mulţi ani mi-au rămas doar amintirile, puţine şi tulburi. Eram copil când pleca la vânătoare de iepuri şi din pachetul pe care mama i-l dădea pentru prânz îmi păstra o bucăţică de pâine uscată, vezi Doamne, cadou de la iepuraş, pe care o ronţăiam cu plăcere. Mai ştiu cum ne înşiruia în faţa şcolii, îmbrăcaţi în străjeri, cu bască albă şi insignă cu steaua României Mari. Sigur, eu eram mică, dar n-au scăpat de sâcâiala mea până nu m-au îmbrăcat în costum de străjer. Îmi amintesc manifestările din zilele naţionale, când mai-marii oraşului apăreau la tribună în costume naţionale, şi doamnele se întreceau în a-şi etala cele mai frumoase ii româneşti, cu broderii bogate. Jur că cele mai frumoase erau ale mamei mele, care broda extraordinar. Azi mai am doar una dintre ele. Cam atât. Eram prea mică să înţeleg tragedia despărţirii noastre, iar mama şi-a impus o tăcere totală, fără strop de lacrimă. Pe joia viitoare!