Vă întrebaţi cu siguranţă cum de n-am aflat în 19 ani nimic despre tata. Ba chiar l-am crezut mort. Am aflat târziu cauza tăcerii sale. A scris mii de scrisori, dar niciuna n-a ajuns nici la noi, nici la rudele rămase în Basarabia. Cine credeţi că se ocupa, într-un lagăr de 50.000 de oameni, să pună timbre şi să expedieze mii de scrisori care se adunau la poarta închisorii şi se ardeau? Aşa au rămas izolate miile de suflete îndurerate ale deţinuţilor. Chiar dacă v-am mai spus, o repet, spre a se ţine bine minte. Poetul Mathovski scria: „Siberia a fost pavată cu oase de moldoveni”. Cum s-a întors de la Vladivostok, tata a luat îndată legătura cu bunica din partea mamei, care mai trăia şi cu care noi începusem să corespondăm. A trecut puţin timp, şi mama a plecat în vizită, în Basarabia, printr-o excursie prin ONT, căci altfel nu se putea. Şi apoi, foarte repede, am făcut acelaşi lucru. Întâlnirea cu tata, într-o noapte întunecată de pe peronul gării din Chişinău, nu se poate descrie. Au urmat apoi vizitele pe la rudele apropiate. Ştiam că tata are ochi căprui. Când s-a întors îi avea albaştri. De ce? „De plâns”, a răspuns tata.

M-am întors acasă cu hotărârea puternică de a-l aduce pe tata definitiv în România. A durat trei ani, cu zeci de dosare doveditoare că sunt fiica sa şi că pot să-i asigur existenţa. În 1977, tata a venit la noi. S-a adaptat repede şi s-a recăsătorit cu mama după 38 de ani (foto 1). Le-am cumpărat o căsuţă aproape de mine şi iată-ne o familie întregită după atâta vreme. Ne întâlneam zilnic (foto 2) în grădiniţa lor plină de flori, unde mama plantase un dud, pentru că-i plăceau dudele, şi un smochin, pentru că tata iubea dulceaţa de smochine. Tot aici se întindeau adesea mese pentru prietenii tatii, cei câţiva intelectuali moldoveni care supravieţuiseră în România. Tata voia să asist la toate aceste întâlniri şi, de nenumărate ori, îl rugam să pună pe hârtie toate aceste amintiri. Degeaba, când a încercat să scrie n-a reuşit decât să noteze istoria noastră din acele timpuri, dar nimic din ororile prin care trecuse. Am aflat doar atât, că în 1940 i-au dus direct în Taiga, le-au lăsat topoare şi conserve, şi-au construit singuri barăci, au mâncat rădăcini de copac, şi din 60.000 au mai supravieţuit vreo 5.000. De ce oare nu-mi povestea tata mai mult? Ori nu voia să-şi aducă aminte, ori rămăsese cu frica în suflet implementată de gărzile comuniste. Ar fi avut material pentru un roman, dar n-a fost să fie. Am fost fericită că l-am avut pe tata lângă mine aproape 32 de ani, pentru că s-a prăpădit la aproape
90 de ani, din cauza unei operaţii de bilă neîngrijită la spital. Ne întrebăm mereu dacă există soartă. Sigur că există! Prin câte a trecut tata şi a murit la 90 de ani printr-o neglijenţă. Păi, nu e ironia sorţii?