Şi au venit troglodiţii adunaţi de prin taigaua Siberiei, cruzi, flămânzi şi puşi pe distrugere. Prima dovadă a aşa-zisei prietenii cu Uniunea Sovietică a fost deportarea în Dombas a tuturor tinerilor saşi trecuţi de 16 ani. I-au vânat din case sau prin vii, unde se ascunseseră, i-au adunat în clădirea şcolii şi, după 24 de ore, i-au dus în Dombas, la minele de cărbuni. Majoritatea şi-au pierdut urma, unii au murit, alţii s-au adaptat şi au rămas pe acolo. Mama, care trecuse deja printr-un asemenea şoc, plângea alături de gazda noastră săsoaică, căreia îi ridicaseră două fete superbe. Ce vreţi durere mai mare? După trecerea hoardei, satul a rămas pângărit, îndurerat, iar pe pereţii caselor erau urme de vişinată sau de dulceaţă, căci după ce au băut au spart tot ce le ieşea în cale. Barbari! Pacea s-a dus, căci războiul îşi aşternuse spaima în sufletele noastre. V-am spus că am locuit aici doi ani, căci n-aveam unde s-o apucăm. Eu m-am împrietenit cu fata primarului, care suferea de o boală pe care nu mi-o amintesc, dar era blândă, inteligentă şi frumoasă. Eram de aceeaşi vârstă şi eram fericite împreună. Într-o zi, mi-a oferit în dar o iconiţă. Mama mă învăţase să nu primesc absolut nimic de la nimeni şi, cum tot ce spunea mama era sfânt, n-am vrut s-o iau. Şi astăzi regret clipa când am refuzat-o pe Lavinia. Am plecat din Slimnic tot din cauza mizeriei comuniste. Românii, şi nu ruşii, au hotărât, la un moment dat, să ne trimită pe noi, basarabenii, înapoi acasă, că, deh, trebuiau să se pună bine cu sovieticii. Mama a intrat în alertă. De tata nici vorbă să ştim ceva. Dacă ne-ar fi trimis şi pe noi înapoi, cu siguranţă nu ne-ar fi dus acasă la bunica, ci precis undeva pe drumurile Siberiei. Şi atunci, mama a făcut o căsătorie de convenienţă cu un muncitor de la CFR, am plecat cu el la Bucureşti şi ne-am pierdut urma. Întâmplarea a făcut ca omul acela să fie cumsecade (semăna fantastic cu Regele Mihai) şi am petrecut mulţi ani împreună. Vedeţi dar că mi-e greu să uit satul acesta în care am trăit atâtea clipe importante. Telefonul primit de la Primăria din Slimnic, personal de la domnul primar Surean, m-a impresionat. Când am ajuns aici, la 16 august, am găsit satul mai frumos parcă. Şcoala curată, casa în care am locuit este acum cabinet medical şi, alături de Primărie, s-a ridicat o superbă biserică ortodoxă. A doua zi am făcut o plimbare la cetatea plină de flori şi de turişti (foto 1), la casa primarului, unde am mâncat vestitul Hanklich săsesc. Apoi am plecat la biserică (foto 2). Superbă biserica, pictată, dovada prezenţei unui preot harnic şi credincios, părintele Pit. Coana preoteasă este basarabeancă, ceea ce ne-a apropiat foarte mult. Am ascultat corul de bărbaţi al satului cu poemul religios „Moartea lui Brâncoveanu”, corul de femei, ce ne-a cântat rugăciuni, un moment extraordinar, căci adăugaţi la aceasta costumele superbe în care erau îmbrăcaţi coriştii. La ora 13:00 am plecat spre locul unde avea loc festivitatea. Pe un tăpşan curat era amenajată o scenă de lemn, acoperită, bănci pentru multe persoane şi o altă parte cu mese şi scaune. În prezenţa unor personalităţi venite din Sibiu şi a celor mai de vază oameni din sat, directorul şcolii m-a prezentat satului. Erau sute de oameni şi, printre ei, în primul rând, un bătrânel mititel, colegul meu din clasa a II-a. Fetiţele părintelui mi-au oferit flori, am primit o diplomă (foto 3) şi copia catalogului din şcoală. Hai, că eram fetiţă deşteaptă! Am plecat spre Bucureşti fericită, mândră şi cu bucuria de a-mi fi făcut mulţi prieteni.