Ultimul oraş din ghirlanda turneului nostru a fost Calgary. Am sosit la aeroport la ora 14:00, după o cursă scurtă și, deşi eram obişnuiţi cu surprizele, ne aşteaptă ceva peste imaginaţia noastră. La ieșire, ne întâmpină un grup de șapte canadieni în vârstă, cu pălării de cowboy albe, care ne cântă un fel de imn. Primim câte o pălărie superbă ca şi a lor, ni se prinde în piept o insignă de şerif şi suntem puşi să depunem un jurământ „să ducem în lume mesajul despre cei mai ospitalieri oameni ai planetei, locuitorii oraşului Calgary”. A fost foarte haios. Grupul celor care ne-au întâmpinat era format din voluntari. De altfel, voluntariatul este foarte preţuit. Toţi cetăţenii îşi doresc să facă voluntariat, căci este preţuit şi punctat favorabil în viaţa socială. Ne-au înconjurat apoi cei de la Comitetul Asociaţiei Culturale a Românilor, ca de obicei, atenţi şi entuziaşti. Nu vă mai vorbesc de succesul spectacolului, căci ar trebui să mă repet: lacrimi, urale, exclamaţii de fericire. Comunitatea românească de aici mi s-a părut uşor diferită. E clar că din punct de vedere material sunt mai bine plasaţi. Succesul industriei petroliere din zonă dă de lucru tuturor. Impedimentul este însă acela că mulţi locuiesc în Calgary, dar lucrează în alte oraşe. Sunt bărbaţi care lipsesc de acasă două-trei luni, dar probabil că profitul merită sacrificiul. Atmosfera oraşului e calmă, arhitectural - mai europeană decât ne aşteptam. Probabil că ştiţi şi dumneavoastră, în Canada nu există garduri. Şiruri de case, cam după acelaşi model: parter, etaj, mansardă, cu peluză în faţă şi grădiniţă în spate (foto 1). Gazon impecabil şi grupuri de arbuşti şi flori. În esenţă, oraşul este întins pe suprafaţă mare, fiindcă fiecare îşi doreşte să stea la casa sa. De aceea, nu lipseşte din grădiniţă grătarul pe care, duminica, se pun bunătăţi. Ce-i supără e zăpada. Anul acesta a venit mai devreme ca de obicei şi am întâlnit-o şi noi pe neaşteptate. Astfel, ne-am hotărât să petrecem o zi întreagă plecând printre munţii stâncoşi, acoperiţi numai şi numai cu brazi şi cu zăpadă (foto 2). Stâncile abrupte, tăiate parcă de un arhitect genial, se întind pe distanţe de sute de kilometri. Ceva interesant - orice copac care se prăbuşeşte nu este tăiat, ci rămâne căzut la pământ până putrezeşte. Lacul care poartă numele Louise străluceşte în zare ca o oglindă uriaşă, iar pe el turiştii se plimbă în caiace roşii. Tot aici s-a clădit un hotel uriaş „Banffsprings Hotel”, care e veşnic asaltat de vilegiaturiști. Curios este că frigul nu se simte prea tare. Ni se explică faptul că, deşi temperatura este scăzută, nu este umiditate, termometrul arată cu câteva grade în plus. Am încheiat plimbarea cu o vizită în orăşelul Banff, o splendoare de aşezare montană cu buticuri, restaurante de toate neamurile şi obiecte pentru turişti. Am intrat şi noi să mâncăm o prăjitură şi am găsit, de fapt, o mică fabrică de ciocolată, unde maestrul cofetar îşi etala talentele. A fost o zi superbă. E departe, foarte departe şi, din păcate, buchetele de flori primite nu rezistau să le aduc acasă. Doar le-am fotografiat şi am plecat, lăsând în urmă numai îmbrăţişări sincere şi promisiunea că vom reveni. Cine ştie când?!