Editoriale

La taifas cu ispita

„The Loft” a fost mai întâi un film belgian, după care, același regizor, Erik Van Looy, a oferit un remake americanilor șase ani mai târziu. Singurul actor care a rămas în ambele variante este flamandul Matthias Schoenaerts (care seamănă amețitor, pe ecran, cu al nostru Dragoș Bucur). Chiar dacă povestea se învârte în jurul unei crime, pe care oricare dintre cei cinci bărbați care au acces la un apartament de lux pentru întâlniri extraconjugale ar fi putut-o săvârși, pentru spectatorul autohton cu totul altceva îl va năuci. Cum la știri nu vedem decât arestări, mai cu seamă pentru mituiri, pare surprinzător că același lucru se petrece și în țări care ar putea fi mai presus de asemenea bănuieli. Unul dintre personaje trage toate sforile și își apropie politicieni ca să pună mâna pe un contract extrem de bănos, iar arhitectul care ar trebui să-l pună în practică recurge la șantaj ca să-i fie dată lui lucrarea. Și totuși nu asta intrigă Occidentul, ci faptul că o prostituată moare într-un pat al păcatelor trecătoare. Un citat în latină încurcă ițele, o pereche de mănuși de fițe derutează și mai multe flash-back-uri trimit spre piste false. Nici nevestele adulterilor nu par chiar niște îngerași. Asta probabil ca să li se găsească ceva circumstanțe atenuante pentru practicarea, cu sârg, a poliamorului. În toată această ecuație intervine și o îndrăgostire de-adevăratelea de o femeie fatală interpretată de Rachael Taylor, o australiancă din Tasmania, recognoscibilă din „Anatomia lui Grey”, unde este doctorița Lucy Fields.

La taifas cu Stephen Hawking, alias Eddie Redmayne

Tentant subiect despre viața până la un punct a unui mare savant, țintuit într-un scaun rulant din pricina unei boli necruțătoare! Un puști de geniu dispus și capabil să descopere teorii spectaculoase despre spațiu și timp, doctorand lăudat și neobosit cercetător, este investigat, în egală măsură, și pentru detaliile picante ale unei vieți amoroase, pline de neprevăzut în situația dată. Cosmologul cucerește o tânără studentă la Litere, care îi va face trei copii și îi va fi alături la bine și la rău, chiar dacă doctorii nu-i dădeau decât doi ani de viață (și, în realitate, a depășit deja 50 ca supraviețuitor). Felicity Jones este nevasta răbdătoare, cel mai bun prieten Brian (Harry Lloyd) este Virgil din „Closer to the Moon”, în realitate stră-strănepotul lui Charles Dickens și chiar a absolvit Oxfordul, iar profesorul de matematică e Iorgu (Christian McKay), tot din pelicula lui Nae Caranfil. În 2004, BBC se oprise la același subiect și îi oferise rolul ultracelebrului acum Benedict Cumberbatch. El a ajuns în competiție directă anul acesta, cu prietenul său de o viață Eddie, pentru strălucita interpretare a unui alt savant: Alan Turing din „Jocul codurilor”. Discursul lui Redmayne, de la Oscaruri (când semăna, în realitate și normalitate, cu îndrăgitul prinț William al Marii Britanii) a uimit prin entuziasmul neașteptat pentru legendara răceală englezească. Interpretarea sa a primit felicitări inclusiv din partea celui pe care l-a recreat cu atâta migală și dăruire. Urmașul lui Einstein a fost descoperit cu această ocazie pe întreaga planetă de cei aproape un miliard de telespectatori ai ceremoniei, în direct, transmisă în peste o sută de țări.

La taifas cu birdman

Regizorul și scenaristul Alejandro González Iñàrritu, după ce ne-a zăpăcit cu „21 de grame” (2003), „Babel” (2006) și „Biutiful” (2010), a venit cu o poveste abracadabrantă și pasională, totodată, atipică față de ce a creat până acum, plină de umor negru și absurd, despre un tip care ține neapărat să revină în forță, după ce toată lumea continuă să-l identifice cu un supererou de benzi desenate ajuns pe marile ecrane. Visul său e să treacă la ceva mult mai rafinat, la o piesă pe Broadway, numai că nu-i va fi deloc ușor, având în vedere tulburările sale psihice evidente, cât și pe cei care-l înconjoară. Edward Norton, actorul care vrea să-i fure vedeta, Emma Stone, fiica neîndurător de lucidă la adresa destinului tatălui său, precum și o mulțime de alte personaje cu probleme sunt cei care populează o lume halucinantă. Faptul că totul e filmat aparent dintr-o singură dublă îi dă un ritm special susținut și de o ilustrație muzicală care obsedează prin partea de percuție. În cazul scenariului de față, vocea rațiunii naște monștri și împinge la sinucidere și la răzbunări permanente pe obiectele din jur. Efectele speciale sunt total surprinzătoare în această peliculă, care se vrea hiperintelectuală. Hollywoodul e ironizat și se induce ideea că depresia dă „aripi” cu care însă îți poți rupe gâtul. Scena în care pășește apăsat în izmene în centrul New York-ului cu siguranță că va rămâne una cultă. Genericul în sine e foarte mișcat, iar numele apar ca pe panoul de control oftalmologic. Vânătorii de autografe sunt identici oriunde s-ar afla. Mai presus de frontiere.

La taifas cu Big Eyes

Marea nedreptățită de la nominalizările de la Oscaruri este Amy Adams, care o întruchipează ideal pe pictorița Margaret Keane (personaj real, încă în viață la cei88 de ani ai săi și pe care o puteți descoperi în mai multe fotografii, pe genericul final), care, în anii ’50, pictează portrete stranii, care încep să se vândă foarte bine și, pentru că încă nu erau suficient de vandabile dacă s-ar fi știut că sunt opera unei femei, soțul său își însușește întreaga glorie. Interpretat de Christoph Waltz (care nu e la fel de reușit ca în filmele lui Tarantino, ce l-au lansat pe întregul mapamond: „Inglorious Bastards” sau „Django”), n-are același șarm ca escrocul real, dar scenariul supervizat de Tim Burton te ține cu sufletul la gură. Straniul regizor are grijă să se înconjoare de un casting cu ochii mari și cu ceva subterfugii de efecte speciale și machiaj, chiar creează o atmosferă tulburătoare, la limită de coșmar. Costumele și coafurile sunt foarte atent gândite, ca să nu fie inadvertențe pentru perioada respectivă. Referirile la Kandinsky și Modigliani fac poftă cinefilului să hoinărească prin muzee. Scena cea mai reușită e cea de la tribunal, când cei doi foști soți trebuie să demonstreze care e adevăratul autor al picturilor și mai ales al afișelor, care sunt atât de căutate și uneori donate, ca să-și facă reclamă! Momentul în care Waltz se depășește pe sine, aducând aminte de un gag relativ similar din „Jandarmul din Saint-Tropez” în care Funès, ca să tragă de timp, își așază într-o ordine desăvârșită creioanele, după ce le ascute minuțios, în cazul dat, totul mutându-se pe pensule. De neuitat, Terence Stamp, care dă viață unui critic de artă de la „New York Times”, unde, dacă apare o cronică proastă, ești deja terminat!

La taifas cu un lunetist american

Clint Eastwood (care a compus și o parte din muzica acestei drame sfâșietoare, ceea ce face de la „Mystic River” încoace) a decis să se ocupe regizoral de o poveste reală (așa cum sunt cele mai la modă în ultima vreme, luându-i locul lui Steven Spielberg, pentru care bugetul a părut insuficient), dând marea lovitură, fiind considerată cea mai de succes peliculă a regizorului, producătorului și cândva și actorului Eastwood. Americanii s-au regăsit în acest destin de Guinness Book, despre un țintaș de elită, care se spune că a lichidat un personaj extrem de periculos de la aproape 2.000 de metri, pe lista reușitelor sale aflându-se oficial 160 de nume și, neoficial, 255. Chris Kyle, care a apucat să scrie și o carte despre experiența sa militară înainte de a muri absolut stupid, după o carieră strălucită, este interpretat, cu o mare implicare și afecțiune, de Bradley Cooper. Chiar dacă din punct de vedere strict tehnic, de mânuire a armelor, specialiștii și cunoscătorii declară că nu totul e perfect, componenta psihologică e fără cusur. Cel care pare atât de stăpân pe reacțiile sale, odată întors acasă, se readaptează greu și reacționează uneori straniu pentru cei din jur. În rolul soției iubitoare și răbdătoare, alegerea Siennei Miller este cât se poate de potrivită și de surprinzătoare. Filmările momentelor de maximă încordare militară sunt turnate în Maroc, unde se regăsește și o Dacia, victimă colaterală a confruntărilor dintre teroriști și luptătorii de elită din Navy SEAL. La Sundance, unde am vizionat filmul într-o sală de cinema, pelicula fiinnd precedată de o reclamă la niște cursuri de tir sofisticate. Pe alocuri, scenariul seamănă cu oscarizatul „The Hurt Locker”/„Misiuni periculoase” al regizoarei Kathryn Bigelow, dar îl întrece.

La taifas cu cei 6 supereroi

Deși la modă sunt alde „Birdman” („Omul pasăre”), care a luat Globul de Aur şi Oscarul, într-un straniu scenariu semnat de originalul mexican Iñarittu, sau „În căutarea lui Superman” (o înduioșătoare poveste despre doi frați irakieni care vor să ajungă în patria eroului de benzi desenate), pelicula „Cei 6 supereroi”, de asemenea câştigător de Oscar, are ca protagoniști niște inventatori - o parte minori (ca vârstă), niște supradotați (căci dă bine să fii cât mai cultivat, și asta se vede și din succesul seriei „O noapte la muzeu”). Inițial sunt doi frați, unul care creează un fel de robot asistent medical ideal, și un altul care nici măcar nu vrea să urmeze niște studii serioase. Tentat însă de ideea competiției și foarte inventiv, mezinul e deja curtat de mai multe școli pentru micile genii. Cu siguranță că lui Disney i-ar fi făcut plăcere, că există o continuitate a stilului său, ajuns acum să fie exemplificat prin high-tech, la care puștii par să se priceapă foarte bine, iar când această fantezie poate fi urmărită și pe IMAX, nu doar în 3D, senzația este și mai intensă. Cei șase care fac echipă la un moment dat se luptă cu un dușman periculos, a cărui mască aduce cu cea din „Fantoma de la Operă” (racord cu premiera de la Opereta bucureșteană). Orașul în care se petrece întreaga istorie este unul imaginar, San Fransokyo, un cocteil de San Francisco și Tokyo, în care răzbunarea pare a fi motorul conflictelor. Nu trebuie ratată scena de după ultimele generice, pentru că nu numai că e surprinzătoare, dar are și mult umor. Varianta în română nu sună rău deloc.

La taifas cu Kingsman

Un film cu și despre gentlemeni, în care aflăm, între altele, că un costum bine croit este echivalentul armurii unui cavaler. Povestea se vrea un fel de parodie fină, britanică, după James Bond și, în general, la adresa filmelor cu spioni, în care, acum, până și caftelile sunt elegante, iar umbrela nu mai e doar un accesoriu util când plouă, ci și o armă imbatabilă. Asta amintește puțin și de „Răzbunătorii”, mai ales de serial, de un Mr. Steed impecabil, mereu ca scos din cutie și extrem de eficient. Noul recrut de care se ocupă Colin Firth se străduiește să moștenească numele de cod Lancelot (pe care cinefilii abia l-au reîntâlnit și în „O noapte la muzeu”, pornit tot de la niște benzi desenate). Efectele speciale sunt cu adevărat ingenioase și nemaivăzute. Regizorul Matthew Vaughn este fiul unui actor cult, Robert Vaughn (octogenarul care, de curând, la Londra, apărea într-unul dintre cei „12 oameni furioși” și care a jucat în tinerețe în legendarul „Cei șapte magnifici”). Interesant e de văzut prin câte încercări trebuie să treacă tânăra speranță în ale serviciilor secrete (Taron Egerton), mai ceva decât cei care urmăresc posturi importante în multinaționale! Personajul negativ, miliardarul sâsâit și ultraantipatic este Samuel L. Jackson și, firește, iarăși lumea este în mare primejdie. Pentru o clipă îl vedem într-o filmare, exclusiv a cefei pe o dublură, foarte convingătoare, a lui Obama. Mark Strong (minunatul protagonist al lui Nae Caranfil din „Closer to the Moon”) este Merlin, nu vrăjitorul, ci un profesor atipic. Uluitoare este o primă întâlnire într-o ședință, aparent banală, în care unii dintre participanți pot fi văzuti doar cu ochelarii 3D, care permit o materializare a hologramelor… Pe scurt, o peliculă care nu trebuie ratată cu niciun chip.