Nu am reuşit să aflu cât de des se întâmplă şi prin căminele universitare autohtone să se joace pe sume mari pe net, dar nici taxele nu sunt la fel de prohibitive ca peste Ocean, unde bieţii studenţi geniali mai scapă în păcatul dependenţei de cazinouri, fie ele şi virtuale, ca să nu se mai îndatoreze la bănci şi să-şi termine studiile. Doar că rechini sunt şi pe acolo, gata oricând să fraierească, dacă se poate fără să li se dea de urmă. Sigur că subiectul şi tratarea lui trezesc nostalgia Cacealmalei cu Newman şi Redford, dar nu e nici la fel de ingenios, nici la fel de complex. În schimb, scena cu crocodilul poate duce cu gândul la un serial australian foarte îndrăgit în anii ’80.
După „Maşinuţe”, cei de la Disney s-au îndreptat spre avioane şi probabil data viitoare vom merge la trenuri. Sau mai exact la locomotive, că sunt mai nostime. Pe ecran apar mai cu seamă aparate retro, vintage chiar, cu elice, care se străduiesc să ajungă primele, într-o cursă ce străbate lumea, mai ceva ca balonul lui Jules Verne. Autostrada din cer pare mai uşor de străbătut, cu condiţia să nu existe trişori. Cel mai simpatic dintre invenţiile cu aripi este Stropi Agrarescu (în variantă autohtonă), vocea utilitarului care împrăştie prafuri peste recolte aparţinându-i lui Claudiu Maier. El are doi prieteni, o expertă în mecanică auto: Dottie (glas Isabela Neamţu) şi pe Chug (alias Valentin Teodosiu), un vehicul cam rablagit, dar sentimental şi fidel. Şefului, eroul de război (al doilea, mondial, ca să nu facem aluzie la intervenţiile recente, americane), îi dă greutate şi severitate tonul lui Cornel Ciupercescu. Iar Şerban Pavlu, uşor recognoscibil, e ceva mai afurisit la primele apariţii. Participanţii ajung până în Nepal. Cea mai cu haz replică ar fi: „A la stropista baby”, aluzie la „Hasta la vista, baby”, din „Terminator 2”, iar printre adaptări se aude Aurel Vlaicu (că tot s-a împlinit un veac de la moartea sa). Şi sumbra poveste a „Mioriţei”. E şi ceva iubire, o serenadă şi promisiunea pentru cei care au răbdare să stea până la finalul finalului că va exista o urmare. Încă de la început e şi o scenă parcă desprinsă din drama cu final parţial fericit „136 de ore”, cu alpinistul prins între stânci. Nu rataţi un slalom în văzduh, pentru că, şi în cazul în care aveţi rău de înălţime, taman că o să vă dea curaj!
Maestro Bernardo Bertolucci, ultracelebru pentru sulfurosul „Ultimul tango la Paris”, dar şi pentru tulburătorul „Ultimul împărat” ori mai recentul şi îndrăzneţul „Visătorii”, şi-a dorit să facă, după aproape 10 ani, un film în 3D, dar până la urmă a renunţat pentru o poveste extrem de actuală şi frumos ţesută, dintre doi fraţi vitregi, el astenic sau depresiv, cum se spune mai nou, şi ea: cam drogată, dar fermecătoare. Cei doi se ascund de lume şi reuşesc în sfârşit să comunice. Maestrul subiectelor controversate, de data asta nu ajunge la incest, deşi pare că pluteşte în aer. În rolul bunicii cu replici extrem de tandre şi cinice, în acelaşi timp, românca Veronica Lazăr, care a fost cândva în cadru cu legendarul Marlon Brando.
Pelicula 2014, semnată de Woody Allen (pe principiul niciun an fără un film), ne scapă de Scarlett Johansson şi ne-o aduce în prim-plan pe minunata Cate Blanchett. Devenită Iasomia albastră a nopţii, precum Regina, care nu înfloreşte decât pe întuneric, totul pe o muzică de jazz, învăluitoare, de altădată, cu un „Blue Moon” de neuitat, un San Francisco privit dintr-un unghi original, cu aluzii ironice la adresa lui Vuitton (care precis s-a bucurat că măcar e pomenit), are parte de un destin, care ar putea fi definit drept grandoarea şi decăderea unei femei frumoase, partener fiindu-i, temporar, Alec Baldwin (cel care le-a înmânat la Cannes premiul fetelor noastre din „După dealuri”: Cosmina Stratan şi Cristina Fluture)!