„Mamaia” e o poveste pe repede-înainte, într-un ritm ameţitor, aşa cum sunt filmele marca producţie PRO, cu aromă americană, marea calitate fiind faptul că i-a oferit Stelei Popescu un rol principal. În „Toată lumea din familia noastră” am tot sperat să i se mai găsească măcar câteva replici, ca să ne bucurăm de talentul său incontestabil, dintr-o carieră care a început din 1958 cu „Alo, aţi greşit numărul”, trecând prin filme memorabile ca „Faust XX” al lui Ion Popescu-Gopo, istoricul lui Vitanidis „Cantemir” sau „Figuranţii” al Malvinei Urşianu, ca să nu ne amintim de fiecare dată doar de „Astă-seară dansăm în familie” sau „Nea Mărin Miliardar”.
Ideea de a vedea un film cu Nicole Kidman e întotdeauna foarte tentantă. Însă, atunci când descoperi că e şi cu poloneza care a trăi tot în Australia, Mia Wasikowska din „În derivă”, varianta americănească şi, fireşte, din cea mai recentă versiune a „Alice în Ţara Minunilor”, dar şi cu britanicul Matthew Goode din „A Single Man” sau „Match Point”, satisfacţia este absolută.Regia e semnată de un asiatic, straniu şi genial în acelaşi timp, Park Chan-Wook, cunoscut şi pe meleagurile noastre - în carne şi oase, o dată cu vizita sa la Bucureşti, de acum câţiva ani, când prezenta „Joint Security Area” (atât de actual acum, de când cu conflictele de la graniţa dintre Coreea de Nord şi cea de Sud), dar şi pentru „Sympathy for Mr. Vengeance” sau pentru „Lady Vengeance”, „Oldboy” sau recentul cannez „Thirst”.
Bună idee să se facă un film mai pe larg despre animalele de casă, într-o ţară în care sunt mari reţineri dacă să i se ia sau nu unui copil un patruped, sub pretextul absurd că are microbi! Regizorul Adrian Sitaru a mai avut încă două scurtmetraje oarecum pe acelaşi subiect, „Colivia” şi „Lord”, de data asta concentrându-se asupra vieţii în comun din blocuri (formidabile cele două vecine imposibile Gabriela Popescu şi Iulia Marcov), cu toate neajunsurile sale. Pe generic sunt şi o mulţime de preadolescenţi, între care şi fiica lui Adrian Titieni, Ariadna, care îşi asumă greaua misiune de a tăia o găină în… baie! Cel de-al doilea puşti este Dan Hurduc, pe care l-aţi putut deja descoperi în serialul HBO „În derivă”, când mergea cu părinţii la psihanalist, respectiv la Marcel Iureş.
Chayenne e un tip bizar. Are o claie de păr, unghii negre, e fardat la ochi ca Johnny Depp în „Piraţii din Caraibe”, e plictisit de viaţă, pare că vorbeşte cu încetinitorul, are un râs ce te înfioară şi o nevastă extrem de îngăduitoare. El e interpretat de Sean Penn, iar ea e strălucita Frances McDormand, care are o răbdare de fier şi o iubire nemărginită pentru această vedetă de altădată, care refuză să se mai întoarcă pe scenă atâta vreme cât din pricina melodiilor sale mult prea deprimante şi-au luat zilele nişte adolescenţi. Viaţa sa va lua o nouă întorsătură o dată cu moartea tatălui său, pe care nu-l mai văzuse de ani buni, dar faţă de care, brusc, s-a simţit dator să-i ducă până la capăt dorinţa cea mai arzătoare. Să-l prindă pe nazistul care-l torturase în lagăr. Şi uite aşa traversează America, în căutarea unui nonagenar căuia îi cunoaşte mare parte din familie şi pe care îl va pedepsi, în cele din urmă, într-un mod cât se poate de inedit. Într-o umilinţă supremă.
Mult aşteptata poveste nu este un remake, cum am fi putut crede, ci un prequel, adică povestea Magicianului, pe care îl chema Oscar (sperăm să tragă la un premiu, măcar pentru imagine), în rest păstrând tipicul variantei ultracelebre din 1939, şi anume primele cadre sunt alb-negru, chiar şi binecunoscutul castel Disney. MGM-ul, care are drepturile absolute asupra trecutului, nu i-a lăsat pe actualii realizatori să folosească nici pantofiorii roşii, nici măcar curcubeul, ce apare extrem de palid pe genericul final, iar vrăjitoarea a trebuit să aibă altă nuanţă de verde a pielii, ca să nu se ajungă la un proces, cu plată de daune.
Nominalizat la cel mai bun machiaj, filmul n-a luat Oscarul, dar cred că ar fi meritat unul pentru cel mai bun scenariu (sigur nu la concurenţă cu „Argo”!). E o şansă pentru noi toţi să descoperim cum s-a apucat marele maestru al suspansului să lucreze la „Psycho” / „Psihoză”, cum studiourile au refuzat să-l finanţeze şi au acceptat într-un târziu doar să-i distribuie pelicula, şi cum a fost nevoit să-şi ipotecheze casa pentru a-şi duce proiectul la bun sfârşit. Şi ce sfârşit!
Carismaticul Denzel Washington interpretează, de această dată, rolul unui pilot destul de antipatic, cumplit de încrezut, afemeiat, beţiv şi drogat. Doar că în situaţii-limită are nişte reflexe extraordinare şi reuşeşte să salveze viaţa pasagerilor dintr-un zbor banal, o cursă internă de nicio oră. Din păcate, partea de pilotaj propriu-zisă este foarte scurtă; ce-i drept, filmarea accidentului, a aterizării forţate, este extrem de spectaculoasă, dar apoi urmează pregătirea unui proces cât se poate de neinteresantă. Singurul personaj cu adevărat ataşant şi foarte exotic, aş zice, este cel al unui prieten care livrează la momentul oportun cocaina necesară reenergizării! Este vorba despre John Goodman în pantaloni scurţi şi cu un fel de coadă de cal, care umple ecranul şi la propriu, şi la figurat, trezindu-te din monotonie.