Într-adevăr, este o călătorie neaşteptată, dar întru totul aşteptată de publicul fan al „Stăpânului inelelor”, dar şi de cei mai puţin entuziaşti, printre care mă număram şi eu. Mărturisesc faptul că m-a amuzat mai tare decât primele poveşti ale lui Tolkien. În mod surprinzător, nu pare un film prea lung, deşi are aproape trei ore; se întâmplă ceva la aproape fiecare moment, personajele sunt dintre cele mai diferite şi mai stranii cu putinţă, uneori îţi dai seama că inspiraţia vine şi de la „Călătoriile lui Gulliver”, având grijă să fie suficient de ecologic, ceea ce nu e prea complicat, atâta vreme cât s-a filmat în înverzita Noua Zeelandă. Luleaua face toţi banii şi precis va crea o nouă modă. Chiar este de mirare că a trecut de severa cenzură, inclusiv hollywoodiană. Imaginea mentorului este una idilică, dar pe alocuri foarte omenească. Poneiul e extrem de ataşant, iar scena de la început, cu musafirii nepoftiţi, va rămâne antologică.
Una dintre cele mai aşteptate noi ecranizări ale anului trecut a fost „Anna Karenina”. Mulţi au zis că în mod sigur Keira Knightley (poate unde avea şi ea un „K” în nume) le va întrece pe predecesoarele sale. Din afiş cel puţin aşa părea. În realitate însă, regizorul a încercat să facă ceva original. Mult prea original. Cu orice preţ! Nu ştii sigur dacă este balet sau rodul consumului unor substanţe interzise. Karenina e mai bine decât Vronski şi nici nu-i de mirare: Jude Law, pe lângă Aaron Taylor-Johnson, e la o distanţă, ca de la cer la pământ!!! Rochiile par împrumutate de la o paradă de modă recentă.
Nici că se putea mai nimerită această programare a celor de la Independenţa Film, decât în Ajun de Sărbători, când fiecare avem măcar un îngeraş în bradul de Crăciun, din cristal sau din beteală. Filmul a fost o adevărată încântare la Cannes, pe lângă o grămadă de pelicule sumbre - sau de-a dreptul sinistre - chiar dacă impecabil realizate. În sfârşit, apărea şi o comedie, ce se petrece şi într-o distilerie de whisky, care aminteşte puţin de „Marile vacanţe”, peliculă deja consacrată (greşit tradusă, deşi „Vacanţa Mare” are la noi o altă conotaţie) a adorabilului jandarm din Saint-Tropez pe ecran, Louis de Funès. În plus, începe şi cu venirea pe lume a unui prunc (nu în iesle, ci la o maternitate de secol XXI), pentru care tatăl îşi doreşte un viitor mai bun. Culmea, salvarea vine de la băuturică. Ceea ce nu e de mirare când ştim că adorabilul Ken Loach, care a fost oaspete de onoare al Festivalului Anonimul acum câţiva ani, e tătic, ba chiar are cinci copii, şi vine din ţara scotch-ului.
O producţie românească marca MediaPro numai bună de Moş Crăciun! Ea cuprinde toate ingredientele necesare: o fetiţă adorabilă, Ema, care te duce cu gândul la Shirley Temple, un băieţel - cel mai bun prieten din lume - o scorpie - o Andreea Marin cu faţă nouă şi accent moldovenesc (că tot e la modă în ultima vreme, vezi „După dealuri”) - un bilet câştigător la Loto, un cuplu cu patru odrasle, în care puştiul cel mic umblă cu masca pe faţă, gemenele fac scandal, iar adolescentul e perfect indiferent… Părinţii cam stranii se străduiesc să creeze o atmosferă de Sărbători. Căminul de copii (căruia nu-i mai zice orfelinat, probabil fiind considerat un cuvânt „politically incorrect”) e tot pe stilul celor dickensiene, fosta „zână” e o afurisenie căreia e clar că i-a făcut plăcere să joace într-un rol care s-o urâţească şi pe dinăuntru, şi pe dinafară.
Acum 15 ani a făcut multe valuri Oscarul pentru scenariu luat de genialii şi atât de tinerii pe atunci (27 de ani şi, respectiv, 25 de ani) Matt Damon şi Ben Affleck, pentru „Bunul Will Hunter”. Matt a continuat doar cu încă vreo două scenarii, recente, în vreme ce „Blândul” Ben, cu barbă, aproape de nerecunoscut şi de o tandreţe extraordinară în viaţa de zi de zi cu nevasta sa, actriţa Jennifer Garner, pe care o răsfaţă, cât de des poate, cu buchete rafinate de flori de câmp, a trecut la regie serioasă, un meşteşug pe care a dovedit că-l stăpâneşte cu multă îndemânare şi imens talent. „Argo” pare să atingă perfecţiunea. Povestea, aparent fantezistă de a salva nişte ostatici din Iran cooptându-i într-o echipă de filmare, pare abracadabrantă, dar a fost pusă în aplicare într-o tensiune demnă de Hitchcock şi, dacă mergeţi la cinema, o să aflaţi şi dacă a fost o misiune reuşită şi în ce procent.
Fustangiii... cu trei „i”, cum bine remarca o spectatoare, încă de pe afişul din holul cinematografului! Şapte poveşti picante regizate de bărbaţi şi o femeie despre nestatornicia, ca să nu zic mai rău, a domnilor (şi eventual şi a doamnelor), într-o epocă în care în America a devenit o modă abstinenţa, până la legalizarea relaţiei! Extremele sunt în principiu de evitat!
„Atlasul Norilor” intră în categoria cărţilor citite inclusiv de publicul nostru şi aşteptate cu nerăbdare pentru a vedea cum au fost ecranizate. Încercarea de a da o mulţime de personaje de interpretat fiecărui actor e o provocare profesională pentru interpreţi, dar pentru spectator e destul de obositor acest du-te-vino dintr-un secol în altul şi de pe o planetă pe alta. Să spun drept, m-aş fi mulţumit cu doar două dintre poveşti. Cea a studenţilor de la Cambridge şi iubirea lor romantică - deşi probabil va stârni destule comentarii -, iar mai apoi, la polul opus, generaţia vârstnică a celor ajunşi la azilul de bătrâni, care demonstrează mult umor şi chiar nişte scene memorabile. Per total, norii ca şi cerul apar destul de rar, dar în imagini pitoreşti, de o frumuseţe care-ţi taie respiraţia. Tatuajul cu cometa pare a avea un sens, dar misterul e lăsat să plutească în aer. Nu sună rău nici povestea muzicală, ba chiar e tentantă ideea copistului retro.