După aproape zece ani, Nemo revine în variantă 3D parcă mai spectaculos ca niciodată, ţinând loc de vacanţă exotică, incursiune cu scuba-diving. Peştişorul clovn, roşu cu alb, şi cu o aripioară mai scurtă rătăceşte prin adâncuri până ce ajunge în acvariul unui dentist. Tatăl disperat (şi dublat magistral de George Ivaşcu) porneşte în căutarea lui într-un scenariu imaginat de unul dintre regizori, Andrew Stanton, care a lucrat cândva la aventurile lui Mighty Mouse (a nu se confunda cu disneyanul Mickey Mouse). Cum tot el s-a ocupat şi de personajele din „Toy Story”, fireşte că filmuleţul din deschidere ne readuce pe ecran jucăriile vorbitoare.
Publicul românesc a demonstrat că pare mai interesat ca niciodată de subiectele autohtone, mai ales când sunt impecabil redate în imagini în adevărate tablouri în mişcare, la care deopotrivă au lucrat, estetic vorbind, regizorul Cristian Mungiu şi directorul de imagine Oleg Mutu.
Pare de-a dreptul de necrezut că un Bond poate fi văzut la cinema, şi nu în ilegalitate, ca pe vremuri, simultan cu Occidentul. Şi nu oricum, ci pe Samsung IMAX, înconjurat de femei splendide şi aproape atemporale (Bérénice Marlohe şi Naomi Harris, de o eleganţă şi de un rafinament de vis), dar şi de o şefă M, senzaţionala Judi Dench. Read more: La taifas cu James Bond Filmul e ideal pentru o călătorie în timp, în adolescenţă, de parcă îţi şi pare rău că n-ai făcut mai multe isprăvi din care să te salveze sau măcar să te ocrotească ori să te muştruluiască o mătuşă Polly, ajunsă Tanti, şi devenită între timp foarte sexy - de fapt, o cântăreaţă, culmea, germană! Cartea de căpătâi a americanului Mark Twain a fost, ca şi în 1968, ecranizată în Europa, tot într-o coproducţie, din care lipsesc acum doar francezii, dar nemţii şi noi, românii, am rămas.
Este turnată parţial pe plaiurile mioritice, dar nu în Delta care imita Mississippiul în prima variantă, ci într-o casă ca din basme, construită anume de studiourile cu mână bună la premii, Castel Film. E fascinantă nu doar pentru copiii care ştiu deja să citească (şi asta o să le dea ghes să descopere şi varianta tipărită), ci şi pentru generaţiile care vor redescoperi, cu nostalgie, pe înspăimântătorul Joe Indianul (chiar dacă pare un fel de Winnetou, personaj al unui alt german celebru, Karl May), pe Sid, pârâciosul şi tocilarul, dar şi cum se scapă, empiric, de negi...
La pomul lăudat să nu te duci cu sacul... nici măcar dacă ţi se promite o călătorie la Istanbul. Sau, mai precis, o teroare. Liam Neeson revine cu fosta nevastă şi fiică din scenariu, care începea şi se termina la Paris, luând-o de la capăt, parcă şi mai violent şi, din păcate, şi mai inutil. Albanezii vor să se răzbune (ni se prezintă, pe scurt, ce s-a întâmplat, să-i zicem, în primul episod, ca să ni se împrospăteze memoria). Producătorul francez Luc Besson, care dădea cândva lovitura cu „Nikita” sau „Al cincilea element” ori „Taxi”, ar fi trebuit să aibă mai mult fler atunci când a schimbat regizorul, lăsându-l pe Olivier Megaton în locul lui Pierre Morel.
După succesul zdrobitor cu „Despre oameni şi melci”, am aşteptat cu nerăbdare o nouă comedie romantică în care vedetă este tot Andi Vasluianu, al cărui personaj se numeşte Dani, o anagramă asexuată a numelui sex-simbolului autohton. Din fericire, se demonstrează că şarmul lui trece dincolo de nişte replici pe alocuri extrem de banale şi de un umor facil, dar care extaziază publicul de mall! Splendid filmat de Emmanuel Kadosh, care are experienţă de la „Modigliani”, produs tot de Studiourile MediaPro, povestea e un déjà-vu: un anunţ semimatrimonial pe internet, la întâlnire merge altcineva, respectiv fata mai frumoasă, Diana Dumitrescu (care a demonstrat în scurtmetrajul „În film la Naşu’” că poate fi strălucită).
Meryl Streep dovedeşte încă o dată ce actriţă de compoziţie este, având în vedere că despre mariajul său real se spune că ar fi unul dintre cele mai solide de la Hollywood. Ca personaj este o nevastă casnică, mamă, cu un bărbat cu ceva parale, nemulţumită însă de plictiseala ce a pus stăpânire pe căminul lor. Cei doi dorm separat, nu prea mai comunică, nici fizic, nici psihic, şi, deşi totul pare perfect de la distanţă, de fapt e o singurătate în doi mai tristă decât orice celibat. Soluţia: se merge la un terapeut, într-un orăşel ce pare mai degrabă un decor din filmele de categorie „B”, unde „vindecătorul” este în mod cu totul neaşteptat, de obicei caraghios, Steve Carell. Soţul, interpretat de Tommy Lee Jones, intră perfect în pielea contabilului morocănos, care socoteşte fiecare cent, se uită la nesfârşit la un televizor unde se difuzează lecţii de golf, şi, din când în când, din întâmplare, la un serial care a făcut furori şi pe la noi, „Mad About You” / „Nebun după tine”. Iar la final, ca să puncteze din nou cam la ce fază s-a ajuns, pe micul ecran tronează o scenă din „Revolta de pe Caine”, o peliculă „cult”, cu Humphrey Bogart, din 1954, care se petrece într-un alt război, nu între sexe, ci în cel de-Al Doilea Război Mondial.