de Veronica Zărescu
Tulburările de somn apar, de regulă, atunci când copilul este expus unor traume în cadrul familiei, la grădiniţă sau la şcoală. Când sunt persistente devin un mod de exteriorizare a unor nevoi neîmplinite ale copiilor: lipsa părinţilor sau insuficienţa afecţiunii primite din partea celor din jur. Printre cele mai frecvente tulburări de somn se numără: coşmarul, bruxismul (scrâşnirea dinţilor), vorbitul în somn şi somnambulismul. Coşmarurile persistă până la vârsta de 6 ani
Visul urât este cauzat de anumite temeri ale copilului, imagini sau întâmplări care l-au marcat negativ. Spaimele cele mai frecvente sunt legate de întuneric şi de singurătate. Se pot amplifica şi persistă până la 5-6 ani, având bazele la vârsta de 2-3 ani. Când copilul este foarte speriat de întuneric lăsaţi-i la îndemână o lampă pe care să o aprindă ori de câte ori doreşte. Faptele care generează astfel de temeri sunt comentariile exagerate ale adulţilor despre diverse evenimente neobişnuite, cu elemente de groază, vizionarea de copii a unor filme nepotrivite vârstei pe care o au, internarea copilului în spital sau închiderea acestuia în cameră pentru mai mult timp, drept pedeapsă. Dacă părinţii sunt echilibraţi şi copilul este ferit de sperieturi prea puternice, aceste spaime pot apărea, dar au un caracter trecător.
Somnambulismul, cauzat de insecuritate
Este o stare de inconştienţă, manifestată prin acţiuni coordonate în timpul somnului (copilul merge, face acţiuni sau mişcări inconştiente), însă cazurile sunt destul de rare la această vârstă. Nu se cunoaşte cauza exactă a acestor manifestări, dar se presupune că sunt cauzate de un sentiment de insecuritate sau de o cină bogată luată târziu. Vorbirea în timpul somnului este în legătură directă cu anxietatea şi cu neliniştile copilului.
Bruxismul se poate menţine până la maturitate
Scrâşnirea dinţilor este explicată prin caracteristici ale oaselor maxilare, iar alteori, de unele tulburări cerebrale. Specialiştii presupun că acest gest este în strânsă legătură cu un stres la care copilul a fost expus anterior şi se poate menţine până la vârsta adultă.