de Veronica Zărescu

Lipsa de educaţie, vârsta fragedă şi greutăţile financiare îi determină pe unii părinţi să renunţe la copiii lor. Fie că îi abandonează pe stradă, fie că îi lasă la orfelinat, cei mici se trezesc singuri într-o lume crudă şi străină. Şi atunci te întrebi unde este acea egalitate a oamenilor în faţa vieţii?!

Dragostea, răbdarea şi grija fac minuni
Fără iubire, fără îndrumare şi fără sprijin material, orfanii înţeleg viaţa aşa cum pot ei. Într-o situaţie şi mai grea se regăsesc copiii cu dizabilităţi. Evident că şi ei sunt suflete care au nevoie de atenţie, de dragoste şi mai ales de asistenţă specializată, pentru a recupera lipsurile pe care le au. Este greu să te adaptezi nevoilor acestor copii, dar nu imposibil, deoarece trebuie să descoperi totul despre ei. O dată ce ai creat o punte de comunicare cu ei, descoperi nişte fiinţe minunate, care-şi doresc să fie tratate normal, care fac eforturi pentru a se integra şi pentru a exprima ce vor. Cele mai bune rezultate în dezvoltarea şi recuperarea acestor copii s-au realizat prin efortul comun al unei echipe multidisciplinare, ce a ales integrarea lor într-o colectivitate. Stând între copiii sănătoşi, au avut exemple bune de urmat, dar a contat enorm că au fost trataţi ca toţi ceilalţi. Am lucrat cu micuţi cu dizabilităţi, cărora alţii nu le dădeau prea multe şanse de recuperare, dar cu răbdare, atenţie şi în special cu dragoste am obţinut rezultate extraordinare. Fiecare pas al lor reprezenta o realizare şi o bucurie pentru toţi cei implicaţi în procesul educaţiei. Şi aceşti copii au dreptul la un trai decent, la o viaţă normală în societate, pentru că numai aşa vor reuşi să recupereze şi să evolueze. Din păcate, în România, copiii cu dizabilităţi sunt marginalizaţi, nu au dreptul să înveţe într-o şcoală normală sau să aibă un loc de muncă adaptat capacităţilor lor.