de Veronica Zărescu

Este foarte greu de înţeles cum poate o femeie să-şi abandoneze copilul după ce l-a purtat în pântec timp de nouă luni. Totuşi se întâmplă acest lucru, spre neşansa copiilor, suflete pure, fără vină.

Şansa la normalitate
Am avut plăcerea să vorbesc de multe ori cu copiii abandonaţi şi pot spune că am învăţat foarte multe lucruri de la ei. Orice li s-ar oferi: iubire, atenţie, hrană, îmbrăcăminte, nimic nu va umple golul din sufletul lor. Toţi îşi doresc acelaşi lucru: o mamă a lor, care să-i iubească, să-i ţină în braţe, să-i mângâie. Pe buzele lor există întotdeauna aceeaşi întrebare: „Când vine mama să mă ia?”. Orfanii sunt, într-un fel, deosebiţi, dar, la fel ca şi ceilalţi copii, frumoşi, talentaţi şi dornici să înveţe, să experimenteze, să cunoască, să cerceteze. Aceştia au nevoie de un singur lucru: de o şansă. Şansa de a avea o familie, de a cunoaşte dragostea maternă, de a fi preţuiţi şi de a fi priviţi de cei din jur ca nişte copii normali.

Societatea, răspunzătoare pentru formarea viitorilor adulţi
De soarta lor suntem răspunzători toţi, nu numai cei implicaţi în protecţia lor, ci întreaga societate care, de multe ori, îi respinge, îi etichetează, îi tratează altfel, de parcă ar fi vina lor că au apărut pe lume şi că au fost abandonaţi. Culmea este că nu copiii cer să fie aduşi pe lume, ci adulţii poartă răspunderea acestor fapte. Din păcate, nu toţi oamenii sunt pregătiţi sau sunt în stare să-şi asume rolul de părinte. Pentru a evita să provoace suferinţă, oamenii ar trebui să se informeze înainte de a aduce pe lume un suflet nevinovat. Este cumplit să vezi atâta suferinţă în ochii de copil părăsit şi să nu poţi face nimic pentru a umple golul rămas în sufletul fragil.