de Veronica Zărescu
Aproape toată lumea se gândeşte cum este sau cum ar trebui să fie copilul: cuminte, ordonat, răbdător şi politicos. Aşa visează orice părinte că va fi micuţul său şi luptă din răsputeri să îl aducă pe această cale. Dar se gândeşte oare cineva ce înseamnă tata şi mama pentru cel mic? Oare cum ar dori el să fie cei care i-au dat viaţă? Cum ne percep aceste micuţe făpturi desprinse din sufletul şi din trupul nostru? Având în vedere faptul că puţini vă întrebaţi ce îşi doresc copiii de la părinţi, o să vă prezentăm câteva opinii ale specialiştilor cu privire la această temă.
Imaginea micuţilor despre părinţi
Pentru prichindeii cu vârste până la 3 ani, părinţii întruchipează făpturi extraordinare, dotate cu puteri magice şi nelimitate. Copilul nu are încă dezvoltată capacitatea de a percepe realitatea obiectivă. El este nevoit să-şi creadă părinţii infailibili, pentru a se simţi în siguranţă lângă ei. Această iluzie a perfecţiunii îi permite să conteze pe ei pentru a creşte şi a se dezvolta. La această vârstă, capacităţile sale de a acţiona asupra mediului înconjurător se dezvoltă. Cel mic începe să-şi afirme personalitatea şi intră în conflict inevitabil cu regulile, cu interdicţiile şi, evident, cu mustrările părinţilor. Începând cu al 4-lea an de viaţă, prichindelul este atras de părintele de sex opus şi îl consideră pe celălalt un rival faţă de care va resimţi o ostilitate din ce în ce mai intensă.
La 5 ani, prichindeii au o singură dorinţă: să crească
Spre 5 ani şi jumătate, copilul îşi concentrează toată energia spre îndeplinirea unei singure dorinţe: aceea de a creşte. Identificându-se din ce în ce mai mult cu părintele de acelaşi sex, el îşi creează propria sa identitate sexuală. Puţin conştient de imperfecţiunile parentale, idealizează încă o dată modelul său şi crede că, dacă îl va imita, va deveni, la rândul său, un „adult perfect”.
Declinul admiraţiei parentale
Apropiindu-se de 7 ani începe declinul acestei admiraţii parentale. Copilul începe să acţioneze pentru sine şi are din ce în ce mai frecvent ocazia de a-şi compara părinţii, raportându-se la ceilalţi. El observă că ai săi nu sunt întotdeauna aşa extraordinari cum credea el şi începe să fie dezamăgit. În numărul viitor vă vom prezenta opinia specialiştilor cu privire la vârsta adolescenţei, atunci când cel mic intră într-o fază de opoziţie şi începe să caute alte „imagini”. (va urma)
