de Veronica Zărescu

Există păreri şi pro, şi contra pentru această situaţie. Sunt unii copii care susţin că este mai bine să fii singur la părinţi, alţii în schimb cred că un frate şi o soră sunt necesari.

Nevoia unui prieten
Trăirile legate de dorinţa de a avea sau nu fraţi pot fi descrise cel mai bine de cei în cauză. Astfel, am cunoscut o serie de copii care-şi doreau foarte mult să mai aibă un frate sau o soră, dar şi micuţi care niciodată nu au simţit acest lucru. Prin exprimarea acestei nevoi este de fapt vorba despre trebuinţa unui prieten, a unui partener de joacă, a unui copil cu care să poată împărţi jucării, lucruri şi secrete. Am cunoscut o fetiţă care-şi dorea atât de mult o surioară, încât şi-a creat-o imaginar. Râdea cu ea, se juca, împărţea totul.

O dovadă de egoism
Pe de altă parte, unii micuţi nu au vrut niciodată un frate sau o soră, din diverse motive egoiste: „Nu vreau ca mami să meargă la spital”, „Nu mi-am dorit niciodată aşa ceva, asta înseamnă să împart totul” şi aşa mai departe. Aceşti copii îşi doresc foarte mult să fie în centrul atenţiei. Totul gravitează în jurul lor şi nu împart nimic din ce au cu alţii. Mai târziu, în viaţa adultă, vor fi la fel sau cel puţin îşi vor dori să fie personajul principal.
Spre deosebire de micuţii singuri la părinţi, cei care au avut fraţi sau şi-au dorit foarte mult acest lucru astfel încât s-au înconjurat de prieteni vor fi darnici şi se vor integra în colectivitate mai uşor, deoarece vor şti să-i accepte pe cei din jur.
Până la urmă, important este să fim iubiţi şi să fim acceptaţi aşa cum suntem de familia noastră şi de cei care ne sunt alături.