de Veronica Zărescu

În momentul în care ne dorim foarte mult un copil şi îl avem, preţuim orice clipă petrecută alături de el şi ne dorim să stăm cât mai mult în preajma acelei fiinţe minunate, care are nevoie de toată dragostea şi atenţia. Decizia de a pleca undeva fără el este dificilă, dar, la un moment dat, trebuie luată, deoarece realizăm că nu ne putem „lipi” de el, că are nevoie de spaţiu şi de puţină independenţă.

Nu cedaţi în faţa „scenelor” sale!
Totul este aranjat, soseşte momentul plecării, ştiţi că l-aţi lăsat pe mâini bune şi simţiţi cum vi se opreşte respiraţia de emoţie, parcă vreţi să contramandaţi totul, dar vă daţi seama că este necesară această distanţare dacă nu doriţi să devină dependent de dumneavoastră. Ca adult, vă puteţi controla şi gestiona suferinţa vizavi de această separare, însă copilul, oricât i-aţi explica (mai ales dacă este micuţ), va înţelege mult mai greu de ce mami şi cu tati nu mai sunt lângă el. Această experienţă a primei separări o trăieşte foarte intens, fiind resimţită ca pe un abandon.
Manifestările copilului sunt diferite, poate plânge, poate sta trist, refuză să comunice cu părinţii la telefon în semn de protest că a fost separat de ei şi aşa mai departe. Oricât de bine s-ar simţi în compania persoanelor cu care a fost lăsat, nu îşi va lua gândul de la mami şi de la tati.

Un rău necesar
Ca părinţi, această separare, indiferent de durată, este doar fizică, deoarece sunteţi cu gândul şi cu sufletul lângă el - nu puteţi sta fără să vă întrebaţi ce face, dacă a mâncat, dacă se simte bine sau dacă se va bucura să vă vadă.
Reîntâlnirea este spectaculoasă şi imposibil de descris în cuvinte. Bucuria şi fericirea copilului de a-şi revedea părinţii sunt reciproce şi fără limite.
Stând departe de copil, vă daţi seama cât de mult suferă acesta din cauza separării, dar, dacă doriţi să oferiţi societăţii nişte adulţi încrezători în forţele proprii şi independenţi, trebuie să faceţi aceste eforturi dureroase doar pentru moment.