de Veronica Zărescu

Copiii sunt nişte fiinţe pure, ce ar trebui să apară în această lume ca rod al dragostei dintre doi parteneri şi care aşteaptă să fie modelate şi iniţiate în tainele acestei vieţi. Părinţii sunt primele persoane ce participă la formarea şi educarea lor, deci sunt cei care îşi pun amprenta asupra viitorului lor.

Pe lângă afecţiune, atenţie, echilibru, stabilitate, adulţii ar trebui să fie cei care le dezvoltă micuţilor talentele şi calităţile native, fără să încerce să îi transforme în ceea ce nu pot fi. Putem avea cerinţe stricte în ceea ce priveşte educaţia şi rezultatele lor, dar nicidecum să-i chinuim, încercând să-i transformăm în roboţei sau în fiinţe perfecte.

Toţi suntem supuşi greşelii
M-am hotărât să abordez acest subiect după ce am auzit povestea unui adult, legată de primii săi ani din viaţă. Această persoană a avut o copilărie tensionată şi frustrantă, pentru că orice făcea, nimic nu o mulţumea pe mama sa. I se cerea să fie perfectă în toate, nu avea voie să greşească, să se lovească sau să se murdărească. Orice gest, orice greşeală erau pedepsite prin agresiuni fizice şi verbale. Mama avea o nuia, pe care o purta în permanenţă asupra sa şi, cum nu se încadra în cerinţe, băţul intra în funcţiune. Într-un cuvânt, a fost un copil agresat atât fizic, cât şi psihic. Pentru ce? Pentru a fi perfectă? Ţinând cont de faptul că învăţăm prin încercare şi eroare, nu putem avea pretenţia să pretindem perfecţiune.
Nu am întâlnit niciun om perfect până în prezent, deoarece toţi suntem supuşi greşelii, deci de ce am chinui pe cineva să facă totul numai cum dorim noi? Fiecare se dezvoltă într-un fel propriu, are anumite abilităţi şi un potenţial al său. Este foarte important să ştim că nu copiii trebuie să facă sau să devină ce nu am reuşit noi să facem, ci ei au propriul drum în viaţă şi au nevoie de încurajare şi de susţinere pentru a reuşi.