de Claudia Tarţa

Adolescenţa, aşa cum am mai menţionat şi în alte articole, este cea mai dificilă perioadă din viaţa unui copil, deoarece este acel timp al căutărilor, al descoperirilor personale, al dorinţelor, al iniţiativelor, al conflictelor, manifestare a personalităţii şi a independenţei. Este perioada ce dă naştere celor mai multe conflicte între părinţi şi copii, deoarece fiecare doreşte să se facă auzit şi să se impună - părinţii prin restricţii, învăţăminte şi control, iar copilul, tânărul, prin convingeri proprii, prin dorinţa de independenţă, de manifestare plenară („Sunt mare şi ştiu ce fac!”, „Mă descurc şi singur!”).

Apare tendinţa de a respinge părinţii
Scriu acest articol cu gândul la conflictul existent într-o familie, între un adolescent de 19 ani şi părinţii săi. Relaţia dintre adulţi nu este una foarte bună, deoarece tânărul suferă influenţe negative din partea anturajului din care face parte. Are tendinţa de respingere a familiei şi a realizărilor acesteia, minte, este teribilist, nedând nicio importanţă consecinţelor acţiunilor sale. Conflictul existent între părinţi şi el dă naştere, de cele mai multe ori, unor momente agresive din partea tatălui, care crede că aşa va reuşi să comunice cu băiatul. Adultul este un om extrem de muncitor, care a lucrat toată viaţa pentru a asigura familiei un trai decent, deci în perioada copilăriei a fost destul de absent din viaţa acesteia.

Comunicarea este deosebit de importantă
Tânărul suportă aceste tratamente din partea părinţilor fără să reacţioneze şi fără să ofere explicaţii vizavi de comportamentul său şi de acţiunile periculoase pe care le pune în practică. În aceste condiţii nu face altceva decât să înmagazineze energie negativă, ură şi furie faţă de părinţii săi, neînţelegând, de fapt, că reacţiile lor sunt rezultatul îngrijorării şi al stresului pe care-l nasc acţiunile sale.
În aceste situaţii conflictuale, nicio parte nu încearcă să comunice cu cealaltă, să descopere o cale de relaţionare, şi această tensiune nu poate conduce la nimic bun. Într-adevăr, poate, primul impuls al unui părinte speriat este să reacţioneze violent pentru a se descărca, dar ar fi bine să caute o cale prin care să-l sensibilizeze pe copil (tânăr) pentru a reacţiona diferit, pentru a se simţi responsabil. Această punte de comunicare cu adolescentul este necesar a fi construită în timp, deoarece se clădeşte treptat, pe o bază solidă de afecţiune, atenţie şi sentimente clare şi curate.