Boabele de muştar sunt folosite de mai bine de 3.000 de ani şi reprezintă unul dintre cele mai consumate condimente de pe întreaga planetă. Uleiurile speciale pe care le conţin dau iuţeala caracteristică acestui ingredient. Există soiuri dulci şi soiuri iuţi de muştar, însă cele mai bune pentru sănătate sunt cele iuţi, pentru că stimulează metabolismul. Din zdrobirea seminţelor rezultă făina de muştar, din care se prepară împreună cu oţet, sare, vin, apă, piper, cuişoare, zahăr, hrean, scorţişoară şi alte condimente celebra pastă de culoare crem, numită muştar. Este recomandat să nu consumaţi des muştarul găsit în comerţ şi nici să îl administraţi copiilor. Însă, este chiar recomandat să adăugaţi la mâncărurile preferate, ori de câte ori doriţi, boabe de muştar, care vor da un plus de savoare şi vor stimula tranzitul intestinal. 
Tuia poate fi considerată o plantă parţial „otrăvitoare”, pentru că are în compoziţie un principiu activ, ce îi dă mirosul specific (tuiona). Administrată în doze mari produce tulburări digestive, de metabolism şi chiar nervoase. Tuiona este conţinută şi în alcoolatură (pe care o găsiţi la magazinele naturiste), dar într-o cantitate foarte redusă, care nu afectează organismul. Cert este că tuia se administrează şi pe cale internă, vindecând boli grave, însă doar medicul poate stabili dacă sunteţi sau nu compatibili cu această plantă, relativ toxică. Este recomandat să nu o administraţi pe cale internă fără indicaţii precise, ci doar pe cale externă.
Pieţele de flori sunt pline de bucheţele mov de levănţică. Aromata plantă pe care o ştim din şifonierele bunicii este în perioada deplinei sale maturităţi. Dar levănţica, pe numele ei ştiinţific Lavandula angustifolia, nu este doar planta care alungă moliile şi alte insecte dăunătoare, ci şi un condiment şi o plantă medicinală. Originară din zona mediteraneană, levănţica s-a răspândit şi în alte zone, în prezent fiind cultivată pe spaţii mari în California, în regiunea Provence din Franţa, în Marea Britanie. La noi creşte sub formă sălbatică, mai rar fiind cultivată şi în grădini. 
Florile au culoare galbenă sau verde deschis spre alb şi nu sunt foarte mari, fiind destul de greu de observat. Fructul de Laurus nobilis are formă sferică, este mov închis şi are doar o sămânţă. În ciuda faptului că poate ajunge la o înălţime de nouă metri, el este de cele mai multe ori cultivat sub forma unui tufiş puţin mai înalt. Datorită aspectului frumos al frunzelor, acest arbust poate fi cultivat doar în scop ornamental. De la dafin se utilizează frunzele, fie în stare naturală, fie uleiul esenţial din frunze. Şi uleiul din fructe, ce se obţine doar pe cale industrială, poate fi folosit drept condiment. 
Ruda mai puţin usturătoarea a cepei, prazul, bogat în sodiu, potasiu, calciu, fier, fosfor, dar şi în vitaminele A, B1, B2, C, precum şi în mucilagii, este considerat un puternic diuretic, dar şi un aliment ideal pentru suferinzii de stomac, anemie, reumatism sau ficat. Leguma este totodată un excelent tonic al sistemului nervos, laxativ de excepţie, calmant al tractului digestiv, un foarte bun emolient şi expectorant şi, nu în ultimul rând, un adjuvant de nădejde în tratarea aterosclerozei. 
Legumă aparent banală, cartoful reprezintă o sursă excelentă de betacaroten, substanţă antioxidantă absolut necesară organismului uman. Un singur cartof ne furnizează mai mult decât doza zilnică recomandată de vitamina A, o treime din doza zilnică recomandată de vitaminele C şi B6, precum şi foarte mult potasiu şi fier, dar şi vitamina K, antihemoragică şi antianemică, şi sulf, care are rolul de a combate seboreea. Consumaţi cu tot cu coajă, cartofii sunt o sursă extraordinară de fibre solubile şi insolubile, ceea ce ajută la diminuarea colesterolului. Cartoful contribuie totodată la eliminarea acidului uric, fiind indicat în gută, artroză şi reumatism. Slab hipnotic, dar şi calmant, cartoful e foarte bun pentru persoanele care suferă de insomnii, crampe sau tuse, pe fond nervos. Mai mult, cartofii determină o ameliorare a stării generale a celor suferinzi şi favorizează cicatrizarea rănilor. Copt în cenuşă, cartoful este indicat chiar şi diabeticilor, păstrându-şi atît savoarea, cât şi calităţile nutritive. 
Hipertiroidismul este o afecţiune ce se caracterizează prin excesul de hormoni tiroidieni. Tratamentul hipertiroidismului poate consta în administrarea de medicamente antitiroidiene sau în injectarea de iod radioactiv, pentru a reduce secreţia de hormoni tiroidieni. În unele cazuri, tratamentul este chirurgical, constând în ablaţia parţială a tiroidei. Deşi hipertiroidismul poate fi fatal atunci când nu este depistat, majoritatea pacienţilor răspund la tratament o dată ce boala este diagnosticată şi tratată. 
În ţara noastră se cultivă experimental în unele zone mai ferite de geruri mari, respectiv în Banat şi în Baia Mare, pe locuri însorite şi soluri fertile, cu condiţia ca temperaturile din timpul iernii să nu coboare sub minus 15 grade Celsius. Cu toate că foarte multe specii de eucalipt sunt arbori sau arbuşti, există şi specii care ajung la 97 m înălţime! Frunzele sunt bogate în flavonoide liposolubile, taninuri, rezine, cumarine, ceară, piperitonă şi, mai ales, ulei eteric aromatic, cu miros puternic, foarte plăcut.
Cunoscut de asiatici de aproape două mii de ani drept o plantă cu reale virtuţi terapeutice, ghimbirul are efecte asupra vertijurilor, dar şi a problemelor reumatice şi digestive. 
Miezul de nucă are o cantitate de 65% grăsimi, albumine 15% şi multe săruri minerale. Infuzia din frunze de nuc combate diareea şi ajută copiii bolnavi de rahitism. Pentru leucoree, femeile pot folosi infuzie, cu care fac spălături vaginale. Într-o jumătate de litru de apă se pun patru-cinci linguri cu frunze de nuc, se dau un clocot, se strecoară şi cu această compoziţie se fac spălăturile. Viermii intestinali sunt omorâţi şi eliminaţi de următorul produs: se face suc de cartofi cruzi, ce se amestecă bine cu câteva linguri cu ulei de nucă. Se bea câte un păhărel de două ori pe zi.