Pentru inflamaţiile articulare, pentru ulcerul şi cancerul stomacal avem la dispoziţie, din „farmacia naturii”, o plantă cu efecte deosebite, cunoscută şi folosită încă din Evul Mediu. Este vorba despre tătăneasă (pe numele ştiinţific Symphytum officinale), plantă ce creşte spontan pe marginea drumurilor, prin şanţuri, pe lângă garduri, prin locurile umede. Mai este numită popular şi boracioc, barba-tatei, tatană, rădăcina neagră.
- Gingsengul are efecte dinamizante, tonice şi afrodiziace, cunoscute de peste 20 de secole. Se folosesc 12-50 de picături de tinctură într-un sfert de pahar cu apă, ce se iau înainte de culcare. 
Mărarul, după denumirea ştiinţifică Anethum graveoles, planta atât de cunoscută pentru calităţile ei condimentare, este în acelaşi timp şi o plantă medicinală. Virtuţile mărarului legate de reducerea balonării, a tulburărilor digestive, a nervozităţii şi insomniei sunt cunoscute în popor din vremuri străvechi. 
Inflamaţie a mucoasei vezicii urinare, nesuferita cistită se manifestă prin urinări frecvente, dureri sau usturimi la micţiune şi urină tulbure. La aceste simptome uneori se mai adaugă prezenţa sângelui în urină, dar şi senzaţia stringentă de a urina. 
Nalba este o plantă medicinală foarte folositoare pentru sănătatea noastră, putând fi folosită în diverse forme: infuzie, macerată la rece, pentru clismă şi cataplasme. Interesant este faptul că numele de „nalbă” acoperă mai multe soiuri de plante înrudite şi asemănătoare ca efect atunci când le folosim în fitoterapie. Pe meleagurile noastre există trei tipuri de nalbă, cu efecte benefice în tratarea diverselor afecţiuni. Negru, alb sau roşu, piperul rămâne, fără îndoială, regele neîncoronat al condimentelor. El pune digestia în mişcare şi câştigă lupta cu bolile reumatice, respiratorii sau digestive.
Vindecă tusea spastică
Folosite de milenii în Orient, condimentele au darul de a ne influenţa atât psihicul, cât şi fizicul. Ele pot înlocui sarea în unele alimente, prevenind astfel afecţiunile cardiovasculare, pot fi afrodiziace sau somnifere sau pot trata diferite maladii. În materialul de astăzi vom vorbi despre „regele” condimentelor, piperul, considerat de specialiştii în medicină naturistă un adevărat elixir.
Cunoscute încă din Evul Mediu, uleiurile volatile conţinute de piper au efecte antiinfecţioase, cu rol în procesele digestive. Piperul opreşte vărsăturile, acţionează asupra aparatului cardiovascular, uşurează digestia şi acţionează asupra metabolismului. În cantităţi mici, piperul negru contribuie la detoxifierea ficatului şi are grijă de sistemul imunitar.
Adăugat în mâncare, piperul stopează balonarea. Încă din epoca medievală, francezii care se îmbolnăveau de gripă foloseau următoarea reţetă: două vârfuri de cuţit de piper negru, împreună cu un vârf de cuţit de cuişoare şi două vârfuri de cuţit de scorţişoară se puneau la infuzat zece minute într-o cană cu apă fierbinte. Se filtrează, se îndulceşte cu miere, iar infuzia obţinută trebuie băută imediat. Tusea spastică se vindecă astfel cu un macerat obţinut din cinci linguri cu piper negru şi o lingură de cuişoare măcinate, ce stau o săptămână în 200 ml de alcool alimentar. Se filtrează şi se administrează sub formă de gargară. Rezultatul este uimitor.
Măreşte tensiunea arterială
Cei care suferă de indigestii frecvente vor consuma cât mai multă hrană peste care se va pune piper negru din belşug. Datorită efectelor sale carminative puternice, piperul este şi un excelent remediu în cazul balonării. Se amestecă o linguriţă cu piper negru, proaspăt măcinat, cu două linguriţe cu chimen şi cu două linguriţe cu anason.
Această combinaţie se adaugă în toate mâncărurile. Cele trei mirodenii se pot infuza, obţinându-se un ceai aromat, ce se va consuma, foarte cald, după masă. În cazul celor hipotensivi se recomandă suplimentarea cantităţii de piper, acesta având rolul de a mări tensiunea arterială. Piperul este şi cel mai bun leac împotriva sensibilităţii la frig. Consumaţi la fiecare masă, timp de o săptămână, câte două, trei vârfuri de cuţit de piper negru măcinat. Următoarea reţetă are rolul de a ţine reumatismul departe. Cum se procedează. Puneţi câteva linguri de piper în 200 ml de rachiu. Se lasă la macerat, iar cu soluţia obţinută se masează zonele dureroase de trei ori pe zi.
Inamicul asteniei
Persoanelor suferinde de pietre la rinichi li se recomandă următorul tratament. Cumpăraţi o jumătate de kilogram de stafide şi alegeţi-le pe cele mai mari şi umpleţi fiecare stafidă în parte cu câte o boabă de piper. În prima zi se înghite o boabă, a doua zi, două boabe, până se ajunge ca în a zecea zi să fie înghiţite zece boabe. După aceste zece zile, consumul scade progresiv pe parcursul altor zece. Pentru a scădea iuţimea piperului, fără a-i diminua proprietăţile terapeutice, se poate ţine o săptămână în ulei de floarea-soarelui. Se usucă ulterior şi se pisează. Cei care suferă de astenie pot face o cură cu piper cinci zile la rând, consumând la fiecare masă cât piper pot suporta. Efectele vor fi miraculoase.
Potrivit specialiştilor în medicină naturistă, piperul este un aliment benefic şi în bolile de stomac. Un gram de piper negru, împreună cu 30 g ghimbir proaspăt se fierb în 750 ml de apă, până ce aceasta scade la 250 ml. Cu soluţia obţinută se combate voma provocată de gastrite. Piperul negru este contraindicat celor care au gastrită hiperacidă sau hipertensiune, persoanelor agitate şi celor care suferă de tulburări ale sistemului nervos, din cauza proprietăţilor sale excitante, dar şi celor cu afecţiuni oftalmologice şi persoanelor care au dureri laringofaringiene. 
În luna iunie, zonele de deal şi de câmpie sunt parfumate de o mireasmă deosebită: cea a florilor de soc. Acest arbore de talie destul de mare este apreciat încă din vechime pentru calităţile terapeutice, planta fiind folosită în special pentru distrugerea viermilor intestinali.
Utilizat în obezitate
În caz de răceală, gripă sau bronşită, bolnavii pot bea un ceai din flori de soc (două linguriţe cu plantă la o cană cu apă clocotită). Pentru efect maxim, acest ceai trebuie consumat în combinaţie cu ceai de tei. De asemenea, datorită proprietăţilor sale laxative şi de eliminare a apei din ţesuturi, ceaiul este frecvent utilizat în obezitate. În uz extern, acest ceai folosit sub formă de băi face minuni în reumatism, abcese, arsuri şi umflături.
Foaie verde de cicoare/Tinereţea-i ca o floare/Primăvara înfloreşte…/Până toamna veştejeşte Nu degeaba folclorul românesc vorbeşte de cicoare ca de o plantă ce ajută la sănătatea organismului uman. Planta este cultivată încă de pe vremea romanilor, fiind folosită pe post de legumă. Ajungând la o înălţime de aproximativ un metru, cicoarea este o plantă perenă, cu frunze adânc zimţate ce înconjoară tulpinile drepte, înclinându-se spre sol.
De la cicoare se folosesc atât frunzele, cât şi rădăcinile, dar şi florile. Frunzele pot fi recoltate în momentul de înflorire a plantei, iar florile şi rădăcinile se culeg în orice perioadă a anului. Dacă prăjiţi rădăcinile puteţi prepara un excelent substitut pentru cafea. Cicoarea conţine un suc lăptos, al cărui constituent major îl reprezintă inulina. În flori se găseşte acid fenolic, iar în rădăcini lactone sesquiterpenice amare.
Read more: Cicoarea, utilă în bolile de rinichi
Suntem în plin anotimpul teiului, copac atât de apreciat de toţi românii datorită mirosului plăcut şi a proprietăţilor terapeutice ale florilor sale. Există două tipuri de tei: tei argintiu (Tilia tomentosa) şi tei pucios (Tilia cordata), dintre ele doar primul având efecte terapeutice.