Strugurele, cel mai gustos fruct al toamnei, are efecte miraculoase asupra organismului. Uleiul de sâmburi de struguri este un panaceu excepţional, datorită conţinutului de doze însemnate de vitamina E şi vitamina F, precum şi unele minerale: zinc, cupru, seleniu.
- Pentru o digestie bună, beţi zilnic sucul proaspăt a două roşii, un cartof şi o jumătate de ceapă, trecute prin mixer. Are şi acţiune diabetică, scăzând zahărul din sânge.
„Foaie verde busuioc, ia mă bag şi eu la joc!”, sună un început de cântec popular românesc. Să fi ştiut strămoşii noştri de efectele terapeutice ale acestei plante aromate? Se pare că da. Oricum, acest lucru a fost confirmat de recentele studii efectuate de un grup de cercetători indieni. Conform acestora, consumul de busuioc poate fi folosit în combaterea efectelor îmbătrânirii, datorită proprietăţilor sale antioxidante. Specia de busuioc, numită „busuiocul sfânt”, este foarte apropiată de planta aromată utilizată în bucătăria occidentală, fiind des utilizată în mâncărurile asiatice.
Extractul din această plantă, originară din India, a fost utilizat mult timp în medicina ayurvedică şi în alte părţi ale Asiei, pentru proprietăţile sale de revitalizare.
Protecţie împotriva radicalilor liberi
Cercetătorii au stabilit că extractul este eficient în protecţia împotriva radicalilor liberi, substanţe chimice cancerigene, ce pot ataca organe-cheie, cum ar fi inima, ficatul şi creierul şi pot cauza daune la nivelul genelor şi celulelor nervoase. Studiul validează utilizarea tradiţională a plantei ca substanţă ce încetineşte efectele îmbătrânirii în sistemul medicinei ayurvedică. În plus, arată şi modul în care busuiocul acţionează la nivel celular. Planta, al cărei nume latin este Ocimum Sanctum, este cultivată în mod normal în vase de pământ în casele şi în grădinile din India. În trecut, a mai fost folosită pentru o multitudine de boli, cum ar fi febră, răceală, malarie şi diabet.
Începută frumos, cu vreme de vară şi soare din belşug, toamna anului 2008 s-a încruntat la noi, trimiţându-ne frig şi ploi. Apoi, vremea s-a ameliorat, fapt ce parcă ne-a zăpăcit şi mai mult, organismul uman fiind meteosensibil.
Tărâţele de grâu conţin substanţe care atacă alimentele ajunse în stomac, înlesnind funcţia digestivă. Consumate în cantităţi cât mai mari, dar măcinate, acestea vă asigură un surplus de vitamine de care corpul uman are nevoie. Bogăţia substanţelor active - vitamine (mai ales beta-caroten, B-uri, minerale, aminoacizi - inclusiv aminoacizi graşi esenţiali şi carbohidraţi) - se recomandă în combaterea multor afecţiuni, de la demineralizări, afecţiuni endocrine, neuromusculare, cardiace, digestive, obezitate, convalescenţă până la rahitism şi anemii severe.
Ajută la scăderea colesterolului
Produsele din ovăz şi tărâţele de ovăz trebuie incluse într-o alimentaţie echilibrată, deoarece s-au dovedit învingătoare în lupta cu colesterolul. După un regim cu tărâţe de zece zile, nivelul colesterolului scade cu 13%.
Un pansament stomacal
Datorită proprietăţilor sale, acestea acţionează ca un pansament pentru stomacul bolnav. Se recomandă amestecul a două linguriţe cu tărâţe măcinate cu miere şi consumarea lor pe stomacul gol. Praful de tărâţe se poate combina cu orice lichid: ceai, suc, ciorbă, dar temperatura acestuia nu trebuie să depăşească 40 grade, pentru a proteja vitaminele.
Recomandat în diete, dar şi în menţinerea siluetei
Cu ajutorul tărâţelor se poate face şi o eficientă cură de slăbire, şi cu cât cantitatea consumată este mai mare, cu atât scăderea în greutate va fi mai rapidă, cu rezultate vizibile în aproximativ două săptămâni. Trebuie reţinut că numai două linguriţe cu praf de tărâţe nu au eficienţă într-o dietă, totul depinde de cantitatea pe care o consumăm.
Taie pofta de mâncare
Tărâţele sunt săţioase, astfel încât cei care urmează această dietă mănâncă mai puţin, fără să aibă probleme de sănătate.
Combate constipaţia
Puneţi în fiecare dimineaţă două linguri cu tărâţe într-o cană şi opăriţi-le cu ceai. Amestecaţi bine conţinutul, pentru a-l omogeniza şi, când se mai răceşte, beţi-l pe stomacul gol, înghiţitură cu înghiţitură. După o pauză de circa zece minute puteţi servi micul dejun.
Tratează furunculele şi coşurile
Furunculele şi coşurile pot fi vindecate prin aplicarea de comprese obţinute din tărâţe calde, stropite cu oteţ. Se fierb tărâţe de grâu până la obţinerea unei paste dense. Se înfăşoară într-o pânză de bumbac, având grijă să nu fie prea fierbinte. Se aplică pe ganglionii limfatici umflaţi. Se înfăşoară cu un şal de lână. Fierte în vin, acestea ajută la 
îndepărtarea unor erupţii de pe cap. Se vor face spălături zilnice.
Cum se prepară borşul Se pun într-un vas tărâţe de grâu amestecate cu 1-2 pumni cu tărâţe de porumb până se umple un sfert din volumul său. Se umezesc apoi bine cu puţină apă rece, după care se toarnă apa clocotită, umplându-se trei sferturi din volumul vasului. Se amestecă bine cu un făcăleţ şi apoi se adaugă huşte (tărâţe acrite de la borş). În lipsa huştelor se umezesc la început tărâţele cu borş în loc de apă rece. După ce se omogenizează bine, se acoperă cu o pânză curată şi se lasă să stea la cald. După 24 de ore, borşul este gata. Cantitatea ce trebuie consumată se strecoară înainte de întrebuinţare.
Boală inflamatorie ce are un caracter ulcerativ purulent, rectocolita ulcero-hemoragică poate cuprinde tot colonul. Afecţiune care apare frecvent de la vârsta de 24 până la 45 de ani, se manifestă prin dureri abdominale şi scaune moi dizenterice, arsuri sau usturimi în zona anorectală. Bolnavul prezintă paloare, astenie, stare febrilă, tahicardie, deshidratare a ţesuturilor şi slăbire rapidă a organismului. Un consult medical este obligatoriu, dar, odată stabilit diagnosticul, trebuie să ştiţi că farmacia verde ne oferă ajutor şi în acest caz. 
strecuraţi şi beţi o cană pe zi; 4. Amestecaţi 25 de grame de coada-şoricelului cu 5 g de fenicul, 20 g de sunătoare, 10 g de talpa-gâştei, 20 g de muşeţel, 10 g de frunze de roiniţă, 5 g de mentă, 5 g de mac. Opăriţi două linguriţe din acest amestec în 200 ml de apă clocotită. După ce lăsaţi la infuzat un sfert de oră strecuraţi şi îndulciţi cu miere. Bolnavul trebuie să bea trei căni cu ceai călduţ pe zi, după mesele principale; 5. Infuzaţi un amestec alcătuit din câte două grame de sunătoare, muşeţel, roiniţă şi frunze de mur în 750 ml apă clocotită. Se beau trei căni pe zi.
Dilataţii ale venelor hemoroidale anorectale, hemoroizii pot fi preveniţi printr-un stil de viaţă sănătos, evitând sedentarismul, constipaţia, iritaţia locală, mâncărurile condimentate şi alcoolul. Celor care suferă de hemoroizi le recomandăm tratamentele naturiste de mai jos.
Coada-şoricelului, de mare ajutor
Unul dintre cele mai recomandate tratamente naturiste este cel din coajă de stejar. Mod de preparare: 100 g scoarţă se fierbe într-un litru de apă, apoi se filtrează. Se aplică în comprese repetate. La rândul său, lumânărica se foloseşte pentru băile de şezut. Se prepară din 30-60 g frunze la un litru apă şi se fac două băi zilnic. Iarba de tranji este utilizată în tratarea hemoroizilor încă din secolul al XVI-lea. Se foloseşte sub formă de cataplasme, din decoct de frunze fierte. Se fierb 60 de grame de frunze sau rădăcini într-un litru de apă, până scade la un sfert din cantitatea iniţială, apoi se amestecă împreună cu făină de in. Datorită proprietăţilor sale hemostatice şi cicatrizante, coada-şoricelului este un alt remediu în lupta cu hemoroizii. Se pun comprese cu decoct preparat din 60 g inflorescente la un litru de apă.
Supozitoare din cartofi
Remediu din bătrâni, cartoful se dovedeşte a fi util şi în tratarea hemoroizilor. Se ia un cartof, se curăţă coaja şi se taie o feliuţă pe care o modelăm sub formă de supozitor. Ca să fie mai uşor la introdus, se unge „supozitorul” cu puţin unguent de gălbenele. Rezultatul este uimitor. O plantă miraculoasă folosită pentru a scăpa de durerile provocate de hemoroizi este pedicuţa. Mod de preparare: o linguriţă cu plantă mărunţită se pune în 250 ml apă clocotită. Se ţine acoperită zece minute, apoi se strecoară. Se consumă o cană pe zi, cu înghiţituri rare. Extern, coada-calului are efect hemostatic, fiind de un real ajutor celor care suferă de hemoroizi. Se utilizează sub formă de comprese dintr-un decoct concentrat, preparat din 100 g plantă la un litru de apă. Să nu uităm nici de frunzele de soc, care fac adevărate minuni. Se folosesc comprese din infuzie concentrată din 100 g frunze de soc la un litru de apă. De asemenea, datorită proprietăţilor lor astringente, frunzele de viţă-de-vie se pot utiliza extern sub formă de cataplasme.
Spălături cu afine
Folosiţi tot sub formă de supozitoare, morcovii vă ajută să scăpaţi de problemele legate de hemoroizi. Se dă morcovul pe răzătoarea mică, apoi se înveleşte în tifon. La fel de utile sunt şi afinele, care se aplică extern sub formă de spălături şi comprese. Decoctul din afine se prepară dintr-un pumn de afine, care se fierb într-un litru de apă, până când cantitatea se reduce la jumătate. Pentru a scăpa de usturimile provocate de hemoroizi puteţi folosi o metodă foarte veche. Încălziţi într-o tigaie untură de porc şi prăjiţi în ea o mână de gălbenele. Să nu uităm însă că cel mai important lucru în lupta cu hemoroizii o constituie regimul alimentar şi igiena personală. Pentru a evita constipaţia, unul dintre factorii care generează apariţia hemoroizilor, consumaţi crudităţi şi lactate din belşug şi evitaţi condimentele din alimentaţie.
Dietoterapia
Cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru sănătatea noastră este schimbarea modului de viaţă şi în special a aceluia de a ne hrăni. Într-un cuvânt: dietoterapia. Prin dietoterapie se înţelege tratamentul bolilor cu anumite alimente. Cei dintâi care au descoperit că alimentele au şi proprietăţi terapeutice au fost chinezii. În vechiul lor tratat de medicină, intitulat Nei King, scris cu câteva mii de ani în urmă, aceştia spuneau: „Primele şi cu adevărat medicamente sunt alimentele”. Cunoştinţe avansate despre tratarea bolilor cu alimente aveau şi vechii greci, de la care ne-a rămas şi cuvântul dietă, derivat din „diaita”, prin care se înţelegea „o viaţă cumpătată cu ajutorul unei alimentaţii raţionale.” Astăzi vă vom prezenta un aliment pe care noi îl cultivăm şi pe care îl consumăm sezonier, neacordându-i atenţia pe care o merită. Este vorba despre lăptucă sau salata verde, cu numele latin de Lactuca Sativa. Această plantă-aliment are şi o variantă mai salbatică, numită Lactuca Virosa, ce este mai activă, dar toxică atunci când este consumată în doze mari.
Bogată în vitamina C
De la lăptucă se consumă tulpinile, frunzele şi seminţele, principalii constituienţi fiind: lactucarium, ale cărui efecte sunt comparabile cu ale opiului, lactucarina, acid lactic, aspatragina, hiosciamina, clorofila, vitaminele A, B, în special B1, C, D, E, fier, calciu, fosfor, iod, magneziu, zinc, cupru, sodiu, clor, potasiu, cobalt, arsenic, caroten. În 50 g de laptucă se găseşte o unitate de vitamina E şi 17,7 mg de vitamina C la 100 g de lăptucă proaspătă. În trei zile, cantitatea de vitamina C scade la 4 mg dacă nu se păstrează cu rădăcinile în apă.
Cunoscut mai ales datorită faptului că dă un gust bun mâncărurilor, rozmarinul fortifică organismele slăbite de boli. De asemenea, planta acţionează în combaterea proceselor de îmbătrânire.
Intensifică circulaţia periferică
Rozmarinul este originar din ţările din jurul Mediteranei, fiind plantat pe scară largă în preajma litoralului. În România se cultivă ca plantă ornamentală în grădini, sere şi apartamente, fiind mult apreciat pentru parfumul foarte plăcut de tămâie şi camfor. În scopuri terapeutice şi condimentare se folosesc frunzele sau vârfurile înflorite, recoltate începând din anul III de cultură, prin tăiere la maximum cinci centimetri sub ultima ramificaţie. Preparatele pe bază de rozmarin se folosesc în gastrite şi infecţii gastrointestinale, calmarea tulburărilor de stomac şi de intestine (colite), în cazul indigestiilor provocate de stres. De asemenea, tranzitul intestinal leneş este accelerat. Balonările, aerofagia, râgâielile sunt şi ele combătute cu succes, gazele fiind eliminate cu rapiditate. Rozmarinul stimulează activitatea inimii slăbite şi dureroase, tratează tensiunea scăzută şi reglează ritmul cardiac. Datorită conţinutului ridicat în flavonoide, rozmarinul intensifică circulaţia sângelui la nivel periferic şi la creier şi ajută la evitarea arteritelor, trombozelor, sclerozei cerebrale, edemelor cardiace cu umflarea gleznelor, precum şi senzaţia de sufocare sau cea de răcire a mâinilor şi picioarelor, chiar în anotimpurile calde. De asemenea, stimulează memoria şi capacitatea de concentare. În tratamentele externe, rozmarinul combate alopecia şi seboreea.
Stopează steatoza hepatică
Read more: Rozmarinul, elixirul tinereţii
Originar din America de Nord, salcâmul s-a adaptat excelent pe teritoriul României. Este un arbore înalt de până la 25 m, cu frunze lungi şi foliole dispuse de o parte şi de alta a unui ax. La baza peţiolului se formează doi ghimpi puternici, brun-roşcaţi. Deşi sunt multe informaţii legate de acţiunea terapeutică a salcâmului, ele nu sunt prea des luate în calcul, în ciuda faptului că efectele vindecătoare ale florilor acestui arbore se exercită la toate persoanele.
Indicat bolnavilor de gută
Acţiunile asupra sistemului nervos se manifestă prin capacitatea de a linişti, de a calma şi de a tonifia organismul aflat în diferite stări nevrotice. Printre afecţiunile ce se tratează cu preparate pe bază de salcâm sunt arsurile de stomac, indigestii după mese copioase, crampe abdominale, insuficienţă hepatică. Tratamentele acestor boli se pot face folosind o infuzie din amestec, în părţi egale cu flori de salcâm şi frunze de dud. Opăriţi o linguriţă din acest amestec într-o cană cu apă clocotită. Infuzaţi 15 minute. Se efectuează cure de lungă durată, în care se beau cel puţin două căni pe zi. Datorită conţinutului ridicat în flavone şi robinozide, infuzia din flori de salcâm este diuretică, antiinflamatoare, reduce conţinutul de uree din sânge şi calmează durerile reumatice şi nevralgiile dentare.
Această infuzie se mai foloseşte în uzul extern, pentru spălături vaginale.
Tuse şi răceli
Ceaiul de flori de salcâm este eficient în combaterea tusei convulsive şi astmatice, a răcelilor, virozelor, a răguşelii, dar şi în cazul infecţiilor acute ale căilor respiratorii. Ceaiul, preparat din patru linguriţe la un litru de apă, trebuie consumat îndulcit cu miere de-a lungul întregii zile. Este necesar să se prepare
Ghimbirul este o plantă perenă, cu rizom mare şi tulpini ce variază între 30 cm şi 100 cm. Este foarte des utilizată atât în bucătărie, cât şi în tratarea unor boli.
Calmant în inflamaţiile gâtului
Rădăcina de ghimbir este foarte eficientă, acţionând asupra plămânilor, stomacului şi splinei. Dacă veţi fierbe zece minute o rădăcină proaspătă de ghimbir în 250 ml apă veţi obţine un ceai excelent în tratarea edemelor, vomei sau tusei. De asemenea, are un puternic efect sudorific. De aceea, atunci când febra nu cedează, fierbeţi 100 g ghimbir proaspăt în 500 ml apă şi spălaţi tot corpul cu zeama rezultată. Dacă tusea nu vrea să vă lase în pace, stoarceţi o rădăcină de ghimbir şi amestecaţi sucul cu puţină miere şi 250 ml apă fierbinte. Beţi câte una-două căni pe zi. Ceaiul de ghimbir este un calmant ideal în inflamaţiile gâtului, sinuzite, răguşeală, febră, eliminare de mucozităţi şi congestii respiratorii.
Vine de hac durerilor de cap
Indigestia poate fi tratată dacă mâncaţi câteva bucăţele de tulpină de ghimbir proaspăt. Este calmant pentru durerile abdominale, ajută digestia, elimină gazele, dă poftă de mâncare. Ghimbirul mai poate veni de hac şi durerilor de cap. În acest sens luaţi 1,5 g praf de rădăcină de ghimbir de trei ori pe zi, înainte de masă. Are efect bun şi în bronşite şi astm bronşic, frigiditate, dar şi cataractă.