Pline de viaţă, coniferele îşi păstrează mantia verde pe tot parcursul anului. De-a lungul timpului, oamenii au învăţat să le îngrijească, iubească şi să le asocieze Sărbătorilor de Iarnă.
Molidul cu ochi albaştri, atracţia fluturilor Molidul cu ochi albaştri este printre cele mai superbe conifere, fiind de mare căutare. Picea Spruce, cum mai este denumit ştiinţific, este foarte tolerant în vreme de secetă. Conurile sale apar în forma unor ochi albaştri, sunt micuţe, iar datorită lor îl face ideal pentru amenajarea unui spaţiu. Forma generală este piramidală. Cel mai lent în creştere, doar câţiva centimetri pe an, molidul cu ochi albaştri este punctul de atracţie a fluturilor şi păsărilor. În trecut, locurile unde creşteau aceste conifere erau considerate sacre, de purificare spirituală şi de iluminare.
Laricele cel plângăcios
Larix deciduas, cum mai este numit laricele, creşte în formă ovală, de pendulă. Este un conifer cu frunze piramidale direcţionate în jos, ce se dezvoltă rapid. Laricele tolerează o gamă largă de condiţii de creştere. Crengile lui sunt aplecate, fiind considerat „coniferul plângăcios”, spre deosebire de celelalte conifere, ce în mod normal se înalţă semeţe. Plantat în grădini, dă un aspect foarte frumos, mai ales pentru cele în stil japonez. Laricele se transformă, astfel că, spre sfârşitul verii, este colorat în verde, iar iarna, spre gălbui.
Cedrul neutralizează bacteriile Pinus Sibirica, aşa cum mai este numit cedrul, creşte în zona de confluenţă a Europei de Nord cu Asia. Ca un adevărat doctor al pădurii, pinul siberian, prin mireasma lui puternică, emanată de cetinile sale, dezinfectează aerul. Proprietatea sa de a neutraliza peste 95% din bacteriile din aer face ca atmosfera din pădurile de cedru să fie sterilă. Marea delicatesă culinară a acestor ţinuturi: nuca de cedru siberian, de fapt, sămânţa conţinută în conurile copacilor. Gustul ei aduce aminte de nucă, dar este mult mai aromată, din cauza răşinilor pe care le conţine. Această sămânţă este mai degrabă medicament decât aliment, având, pe lângă valoarea energetică extrem de ridicată (este mai consistentă decât carnea), şi un conţinut ridicat de substanţe vindecătoare.
Pinul negru, materie primă la fabricarea… smoalei Pinus heldreichii sau pinul negru este un pin ce creşte lent şi atinge înălţimea de 75 m. Forma coroanei este ovală şi are culoarea gri palid. Acele cresc în perechi, de un verde închis. Conurile sunt albăstrui, dar ajunse la maturitate devin maronii. Pinul negru este cel mai diversificat conifer, existând peste 90 de specii. Deşi cei mai mulţi sunt arbori, ei pot creşte şi în formă de tufă pitică. Pinul negru are o importanţă deosebită în comerţ, din el fabricându-se cherestea şi smoală. Coniferul tolerează terenurile cu pietriş şi solul tare.
Sequoia Sempervirens îşi asigură singur umiditatea Sequoia Sempervirens sunt cele mai înalte specii de conifere. Numele acestuia în limba latină înseamnă „întotdeauna verde”. Deseori el poate ajunge la înălţimi de 350 m! Sequoia este o minune hidrostatică, datorită faptului că în vreme de secetă îşi asigură singur umiditatea. Acesta îşi creează propria ploaie prin condens şi ceaţă. Coniferul este adesea confundat cu Sequoia Gigant.
Claudia Stan
Ştiaţi că… Taigaua este o pădure de conifere foarte întinsă, acoperind aproximativ 20 de milioane de hectare de pământ, ceea ce înseamnă cam 17% din suprafaţa Terrei.
Pinul spinos, cel mai bătrân copac din lume Pinul spinos, pe numele său ştiinţific Pinus aristata, creşte în condiţii foarte dure, extreme, la altitudini mai mari de 3.000 de metri. Lemnul este foarte răşinos şi noduros, oferind siguranţă în atacurile bacteriilor, fungilor şi insectelor. Puternic, conic, pinul spinos are coroana rotunjită, crengile crescând neregulat. Pe înălţimile Munţilor Albi din California, la nord de Valea Morţii, trăieşte cel mai bătrân copac din lume. Acesta este pinul spinos, căruia i s-a dat numele biblic de „Bătrânul Metusala”, datorită vârstei sale estimate (prin numărarea inelelor) la 4.723 de ani.
În fiecare an, bucuria de a orna casa în spiritul Sărbătorilor de iarnă pătrunde în fiecare colţ al lumii. Una dintre cele mai cunoscute plante tradiţionale asociate sărbătorii Naşterii Domnului este laurul, numit şi planta sfântă. În trecut a fost un simbol al solstiţiului de iarnă de la festivalurile precreştine, iar în prezent dă o aură aparte Sfintelor Sărbători, fiind considerat pavăză împotriva spiritelor rele. Deşi era privit ca un arbore păgân, făcându-se paralele între frunzele-spini şi coroana de spini a lui Iisus în momentul răstignirii, între fructele roşii şi sângele lui Hristos, laurul şi-a câştigat titlul de plantă sfântă, fiind acceptat şi de creştinism. În mitologie, laurul este unul dintre cei şapte copaci sacri (măr, smochin, salcie, ulm, stejar, tei).
Sărbătorile iernii sunt aşteptate cu nerăbdare şi mulţi visează să meargă la munte, să se joace în zăpadă şi să admire ramurile coniferelor, îngreunate de omăt. Fie că sunt plantate în grădini, în spaţii publice, fie că au crescut spontan în păduri, acestea captează atenţia prin aspectul lor de spirală, de glob sau de piramidă.
Când auzim de plante carnivore ne gândim inevitabil la nişte chestii uriaşe, ce „papă tot ce le e la îndemână”. Evident, suntem influenţaţi de producţiile cinematografice Science Fiction ce prezintă situaţia în acest fel. De fapt, lucrurile nu stau deloc aşa. Aceste plante pot fi considerate nişte miracole ale naturii, deoarece, deşi trăiesc în medii total neprielnice, au găsit sursa de hrană. Dacă solul nu le oferă ceea ce au nevoie, ele iau din atmosferă. Şi nu vorbim aici despre aer, ci despre insecte. 
Delicata camelie este cunoscută mai ales sub numele de trandafir japonez. Camellia japonica este un arbust din familia ceaiului (Theaceae) şi a fost remarcat pentru prima oară la poalele pădurilor montane din China şi din Japonia. Această specie are peste 2.000 de varietăţi, fiind răspândită în toată lumea. Numele îi vine de la „descoperitorul” său, iezuitul austriac Kamel (secolul al XVIII-lea), aflat în vizită în zonă.
Calceolaria, denumită în popor „papucaş” este o plantă relativ ciudată, originară din America Centrală şi de Sud, înfloreşte la un an după ce a fost semănată. Calceolaria are frunze mari şi late, ce pot ajunge până la 20 cm, frunze ce cresc la baza plantei. Florile pot avea culori intense, ce răpesc privirile chiar şi celor pentru care plantele nu sunt importante: roşu, portocaliu sau galben, dar de cele mai multe ori au punctuleţe sau pete într-o nuanţă contrastantă.