de Andrei Dicu

Ora 21:30. Claudiu Bleonţ iese... glonţ de pe scena Sălii Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti. Urmează o discuţie în foaier, continuată în maşină şi finalizată la... Gara de Nord, pentru că actorul se grăbeşte să prindă trenul de Craiova. Este unul dintre cei mai carismatici şi mai neconvenţionali artişti şi mereu în goană. Însă rămâne jovial, pus pe glumă şi deseori acid. Intrăm în intimitatea unui om ce detestă să i te adresezi „domnule” sau „maestre” şi care, dacă îţi simte sinceritatea, se transformă, brusc, în prietenul tău!

„Sunt sătul de cultul personalităţii”

- Sunteţi foarte ocupat. Spectacole, filmări... etc. Unde vă putem vedea?

- Îmi zici „Claudiu”, nu-mi spui „sunteţi”! Sunt sătul de cultul personalităţii. Mă poţi vedea unde am baza, adică la Teatrul Naţional din Bucureşti şi la Naţionalul din Craiova. Aici joc în „Orchestra Titanic”, de Hristo Boicev, în „Terorism” şi în „Revizorul”, de Gogol, toate în regia lui Felix Alexa. Sunt fan Felix Alexa. La Craiova mă produc în „Elefantul din cameră”, de Sarah Ruhl, şi în „Spargerea”, ambele în regia Dragoş Muşoiu, în „Autorul”, de Tim Crouch, sub bagheta lui Bobi Pricop, şi în „O lună la ţară”, de Turgheniev, în regia lui Cristi Juncu. De asemenea, repet în „Nopţi ateniene”, după Shakespeare, un colaj din „Visul unei nopţi de vară” şi „Timon din Atena”, în regia lui Charles Chemin.

- Cum ţii minte atâtea roluri fără să le încurci?

- E antrenament! Memoria e un muşchi. Am citit şi în cărţile de neuropsihiatrie. În scrierile şi în întâlnirile lui Dalai Lama de la Dharamsala (n.r. - „adăpostul pelerinilor”, în India), unde stă de vorbă, ca un exponent al tradiţiei spirituale tibetane, cu neuropsihiatri. Două cărţi senzaţionale care sunt o dezbatere: emoţiile negative - emoţiile pozitive. Şi acolo este menţionat acest lucru, că memoria e, de fapt, un muşchi. „Ridici” mai multe versuri în fiecare zi. Aşa se antrenează şi se memorează. Există în momentul ăsta un text atipic, „Autorul”, de Tim Crouch, în regia lui Bobi Pricop. Pe scenă, noi nu ne mişcăm. Stăm în gradene, faţă în faţă cu publicul. E un moment rarisim. În alte spectacole, unde există mişcare, sunt situaţii în care spontaneitatea te ajută atunci când ai lacune de text, de memorie... Ai alături şi colegii, pentru că, până la urmă, textul de teatru este o temelie. Sigur, poţi să revii la ea şi s-o respecţi întru totul, cum e cazul la Caragiale. În perioada în care Dinu Săraru era directorul Teatrului Naţional, am jucat rolul lui Caţavencu, în regia profesorului meu Grigore Gonţa. Săraru insista să respectăm textul ad litteram, din preţuire pentru o operă clasică. Acolo era posibil, fiind vorba despre o capodoperă originală, românească. În rest, piesele în care joc sunt traduse. Dacă observi cum era tradus Shakespeare în anii ’50-’70 şi vezi cum este tradus acum, realizezi că limba, cenzura şi ocultarea anumitor subiecte au fost depăşite. A traduce înseamnă şi „a trăda”. (Râde discret)

„Festivalul Shakespeare este un fenomen de importanţă naţională”

- Premiera spectacolului „Nopţi ateniene” va avea loc la Festivalul Shakespeare...

- Acesta este un fenomen de importanţă naţională. După Festivalul „George Enescu”, Festivalul Shakespeare, de la Craiova, este cel mai important eveniment cultural românesc. O dată la doi ani vin regizori cu spectacole tulburătoare, remarcabile la nivel mondial. „Nopţi ateniene” este regizat de discipolul lui Robert Wilson (n.r. - regizor american) şi unul dintre momentele devenirii mele în teatru este şi întâlnirea cu acesta din urmă, care s-a petrecut tot la Craiova, în piesa „Rinocerii” (n.r. - regizat de Wilson). Îţi dai seama, joc - mai mult sau mai puţin oficial - de 38 de ani! Câte piese, câte turnee naţionale şi internaţionale... Uneori vrei să te mai şi opreşti...

- Ce amintiri păstrezi de la debut?

- Debutul nostru, pentru că trebuie să spun „al nostru”, s-a petrecut la Petroşani. Acolo am fost repartizat, împreună cu Magda Catone. Şi pentru a eluda statul în Petroşani, pentru că amândoi eram căsătoriţi, s-a născut, din nevoie, un text: „Un bărbat şi mai multe femei”, de Leonid Zorin. Magda l-a găsit şi plecam cu spectacolul în turneu prin ţară câte o lună. Aveam şi două reprezentaţii pe zi. Voiam să împăcăm şi capra, şi varza, pentru că amândoi aveam atât familie, cât şi colaborări. Nu ştiu care a fost capra şi care a fost varza (râde copios). Şi încă mai jucăm acest spectacol, ultima oară s-a petrecut în februarie.

A trădat scrima, prima lui iubire

- Ţi-ai iubit profesorii?

- Da! În primul rând, pe regizorul Cătălin Naum (n.r. - care a educat mai mulţi mari actori, printre care Oana Pellea, Ilinca Goia sau Gheorghe Visu). Când eram elev la Liceul German, a venit şi colonelul Landgraf, care era şi medic, şi ne-a adus câteva florete. Ne-a spus că lucrează la Clubul Steaua şi ne-a întrebat care dintre noi vrea „să se joace”. Îmi plăceau filmele de capă şi spadă sau cu piraţi, aşa că... am spus „da”. Am făcut șapte ani de scrimă, până în clasa a XI-a, ani determinanţi în viaţa mea. Chiar şi felul în care reacţionez în viaţă, intempestiv, exploziv, ţine de scrimă. În scrimă presezi, fandezi... Scrima m-a redefinit subtil, în timp. Apoi, mi-l amintesc pe domnul profesor Otescu, de matematică. Eu eram la Uman, la clasa germană. Am reuşit, în clasa a X-a, să scap de matematică, dar domnul Otescu era matematician şi, în acelaşi timp, poet, un mare admirator al lui Ion Barbu, astfel că ne arăta cum se scrie poezie în structură matematică. El a hotărât să facă o brigadă artistică, „Fraţii Brother”. Întâmplarea a fost că am câştigat faza pe liceu, apoi pe sector, pe Capitală şi finala pe ţară. Ţin minte că la ora 3:00 noaptea am intrat în concurs. Fiind bucureşteni, ne-au lăsat ultimii. În juriu era şi Cătălin Naum, dar eu nu ştiam. În toamnă a venit „Cântarea României”, cu Ceauşescu pe stadion, dar... să revin. Domnul Naum era regizorul teatrului studenţesc „Podul”, avea grijă de studenţii de la ASE, care erau excepţionali, incisivi. Şi apoi a avut grijă şi de noi, care eram liceeni. La un moment dat, unul dintre membrii trupei mi-a spus: „Nu vrei să faci teatru în «Pod»?”. Aveam 17 ani şi nu pricepeam cum se face teatru... în „Pod”. Am acceptat şi am ajuns pe Calea Plevnei, în spatele Operei. În acel moment am terminat-o cu scrima, pentru că toată atenţia mi s-a îndreptat către programarea repetiţiilor. Eram primul elev din trupă, aveam colegi studenţi la Teologie, la Aeronave, la TCM, la Construcţii, la Politehnică, la Matematică, la Filosofie şi fete de la Litere. Domnul Naum m-a pregătit pentru teatru, iar întâmplarea, ca să nu spun destinul, a făcut să intru. Au fost mari tensiuni şi chiar riscuri pentru domnul Naum, pentru că tata l-a întrebat: „Garantaţi că intră?”... Tatăl meu îmi spunea: „Dă, mă, examen la germană, că-s locuri puţine şi candi- daţi puţini! Dacă pici la română, pleci în armată un an şi patru luni!”. Şi aşa am intrat la Institut, în acelaşi an cu Magda Catone, care a mers la clasa lui Amza Pellea. Acolo am mai avut un profesor important, Laurenţiu Azimioară, care mi-a deschis orizontul, iar în anul III a venit Grigore Gonţa, căruia şi acum îi port respect. Apoi a urmat întâlnirea cu Dan Piţa, în anii ’80. Trebuia să joc „Hamlet” şi să plec în turneu în Grecia...

„Pas în doi“, „Trilogia antică“ şi „Rochia albă de dantelă“, bornele unei cariere geniale

Născut la 27 august 1959, la Bucureşti, Claudiu Bleonţ este unul dintre cei mai la modă actori. A jucat în spectacole precum „Un bărbat şi mai multe femei”, „Anonimul veneţian”, „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, „Caligula”, „Trilogia antică” etc. În film a fost distribuit în producţii româneşti şi străine precum „Concurs”, „Pas în doi”, „Rochia albă de dantelă”, „Călătoria lui Gruber”, „Vlad”, „Ecaterina cea Mare” şi „Final Countdown”. Cinefilii anilor ’80 şi-l amintesc cel mai bine în rolurile interpretate în „Pas în doi” şi în „Rochia albă de dantelă”, filme care au marcat cinematografia românească din perioada de dinainte de Revoluţie. Şi-a cultivat o atitudine de rebel şi este familiar publicului, inclusiv graţie apariţiilor la emisiunile tv („Duminica în familie”, alături de Ramona Bădescu). Principalul său atu, alături de talentul actoricesc, este naturaleţea. Firescul. Este căsătorit a patra oară, cu actriţa Iulia Lazăr, şi se „laudă” cu trei divorţuri: Irina Tapalagă, Beatrice Rancea şi Andra Negulescu. Este tatăl unei fetiţe, Eva Maria, în vârstă de 4 ani şi jumătate. Ca hobby-uri... îi place să fie un om liber!

„Divorţurile au fost mănăstirea mea“

„La prima audiţie din viaţa mea am fost cam pămpălău”

- Până la Dan Piţa, care a fost punctul de... cotitură al carierei tale?

- Mama citise că se face un film cu elevi şi că se organizează audiţii. M-am dus la o probă şi am fost foarte „confuzat”. Am văzut că lumea era rece, distantă, iar eu eram cam... pămpălău. Am plecat dezamăgit. Aveam 12-14 ani şi am rămas cu o mică rană deschisă, dar acum, spunându-ţi ca unui psiholog, îmi dau seama că aveam nevoie de un fel de comuniune. Am dat o groază de probe, dar astea sunt chestii reci, făcute ca să-ţi vadă figura... La teatrul „Podul”, spre exemplu, era atmosfera pe care, mai târziu, a cultivat-o Andrei Şerban când a venit în ţară în anii ’90. Sentimentul de „trupă”! Adică spălam, găteam, mâncam, coseam împreună. Nu aveam ego, cultul personalităţii, nu ne măcina cine joacă în rolul principal. Ne antrenam unii pe alţii. Acest spirit a fost predat, în timp, chiar colegilor mai tineri de la Teatrul Naţional. Exista un fenomen, o stare de spirit, o familie, cu măsura de rigoare.

- Şi ai jucat „Hamlet” în Grecia?

- Cum spuneam, a apărut Dan Piţa. Toţi studenţii au dat probe, dar el tot căuta. Eu nu voiam să dau probe, dar au insistat o fată şi domnul Naum, care îmi tot zicea: „Du-te, mă, că e Dan Piţa!”. În acelaşi timp, trebuia să facem actele pentru obţinerea paşaportului, pentru care scriai acelaşi lucru pe trei-patru pagini. Fin psiholog, Naum ne spunea: „De ce să completăm atâtea hârtii?!”... Aşa că, fără să-mi doresc sau să aştept ceva, m-am dus să dau probe. Apoi, Piţa a insistat să joc în „Concurs”. Ulterior, filmul „Pas în doi” a fost determinat de faptul că făcusem scrimă. Piţa a vrut, la acel moment, să ofere o dimensiune etică, în măsura în care erau făcute filmele realiste din acei ani. Au urmat „Dreptate în lanţuri” şi „Rochia albă de dantelă”, dar am mai făcut un film cu el, „Autor anonim”, cu scenariul Evei Sârbu. Jucam rolul unui psiholog care trata o balerină deprimată. În film, ea juca în „Romeo şi Julieta”, se îndrăgostise de coregraf, picase în siajul personajului şi căpătase o tentaţie suicidală. El o repunea pe linia de plutire şi apoi se producea chiar un transfer de depresie, pentru că, dacă balerina îşi revenise, el „a căzut”. Era un subiect „special” pentru acei ani, ca poezie, ca picturalitate. Jucau Mircea Albulescu, Dana Dembinski, balerina Alice Popescu, Nicu Mihoc, Adrian Titieni... Lume bună. Am terminat filmările în noiembrie, şi apoi au venit Revoluţia şi Mineriada. În martie ’90, filmul era gata şi am mers să vedem proiecţia. În câteva luni atât de mult se schimbase România, şi noi odată cu ea, încât am avut impresia că am privit o relicvă. Cât de fals suna dialogul! Şi cu trei luni înainte credeam în el... În 1990, ruptura vibraţională, culturală şi de cunoaştere a fost imensă. Cu toţii am fost şocaţi, iar filmul nu s-a mai difuzat. S-au încercat alte tentative, după 10, 20 şi 25 de ani, când ne-am gândit să filmăm scene noi, pe care să le punem în antiteză cu acelea în care apăreau Oltcituri, clădiri vechi etc. Dar n-a fost să fie. Ar fi fost un film unic în istoria cinematografiei mondiale, ca aceeaşi echipă să facă un subiect cu aceeaşi temă, la atâţia ani distanţă. România a suferit o fractură! Ăsta ne-a fost destinul, să vină ruşii peste noi, şi timp de 45 de ani să fim manipulaţi şi să gândim stalinistoid. În 1990 am renăscut, iar România reînvia. De fapt, acesta era parcursul său normal, dacă nu intrau ruşii, dacă Churchill nu ne vindea şi dacă nu apărea Ana Pauker. Acum nu mai există cenzură, dar noi înşine ne autocenzurăm. Tot aud expresii precum „limbaj vulgar” etc. Fariseismul ăsta comunisto-ortodox ne omoară! „Noi suntem puri”... Da, da, da!...

Dan Piţa într-un cuvânt: Magician!

- Cum spuneai, ai debutat la teatrul din Petroşani. Viaţa de actor într-un oraş de provincie este supusă tentaţiilor? Există riscul de a te „îngropa”, de a nu evolua?

- Şi da, şi nu. Acum sunt membru al unei trupe care poate fi considerată de bucureşteni drept una de provincie. Dar Bucureştiul e o provincie a Londrei, care e o provincie a lui... Tokyo, care e o provincie a lui... Chicago. Ideea provincialismului devine o marotă. Eu sunt cetăţean al acestei planete! Respir, văd, gândesc, sunt cetăţean al planetei! Sigur, există riscuri. Eu eram căsătorit şi colaboram cu Teatrul Naţional. Ei, şi? Putea să nu mă cheme Piţa la audiţii sau era posibil şi să nu mă placă. Viaţa e... ciudată. Spre exemplu, după prima colaborare cu Piţa, trebuia să joc şi în „Faleze de nisip”, dar n-am simţit vibraţia. Parcă nu eram acolo... Şi a fost rolul lui Gheorghe Visu!

- Descrie-l într-un cuvânt pe Dan Piţa, la care tot revenim...

- Magician! Să-ţi mai povestesc ceva. În timpul filmărilor de la „Paşi în doi”, stăteam împreună, ca în familie. Şi jucam fotbal... Mai erau Titieni, Petrică Nicolae, Vali Popescu, fetele... Şi trăiam la Sibiu ca într-un fel de „Pod”, despre care discutam la început.

- Alţi regizori te-au influenţat?

- Horia Popescu, Alexa Visarion, Cătălina Buzoianu şi, după 1990, Andrei Şerban. Mai mult, eu am crescut lângă George Cozorici, George Constantin, Ştefan Iordache... Titani! Ce să mai, titani!

„Anii de directorat ai lui Andrei Şerban la TNB au însemnat enorm pentru evoluţia mea”

- Există „întâmplare”?

- Din... întâmplare am făcut yumeiho. Masaj tradiţional japonez... Şi am descoperit că am căpătat o boală profesională din cauza acestei meserii, actoria. Pe vremuri, auzisem de la cei bătrâni că există o „boală profesională” numită „teatru”, dar n-o luam în seamă. Ei bine, jucând un anumit gen de roluri o perioadă lungă, se produc uşoare perturbări fizice şi psihofizice. A te transpune în „starea zero” presupune o trudă similară ca a unui sportiv, care ajunge la „starea de competiţie”. Ca să vezi cum se leagă lucrurile, imediat după experienţa cu yumeiho, a venit momentul Andrei Şerban. Eu trebuia să joc tot într-un film regizat de Piţa, „Hotel de lux”. Trebuia să filmăm la „Casa Poporului”, dar începusem deja repetiţiile cu Andrei Şerban. Am simţit că nu e locul meu în „Hotel de lux”. Şi, cu siguranţă, a fost locul lui Valentin Popescu! A fost perioada în care am trăit clipe de frustrare vizavi de anvergura lui Andrei Şerban, care a fost discipol direct al lui Peter Brook (celebru regizor britanic, n.r.), care a fost discipolul direct al lui George Gurdjieff (n.r. - filosof, pedagog, coregraf şi compozitor greco-armean). Cei patru ani de directorat ai lui Andrei Şerban la TNB au însemnat enorm în privinţa evoluţiei mele, adică, mai exact, au reprezentat scuturarea fariseului care eram. N-am fost membru de partid, în schimb am fost UTC-ist şi, fără să-mi dau seama, aveam şi eu mentalitate comunistoidă. Şi iată că a apărut acest om, care respectă cultura tradiţională românească, iar ce a făcut el pentru această ţară a fost teribil! Acum doi ani ne-am reîntâlnit, ca să joc în „Văduva veselă”. Revederea cu el s-a produs după ce mă văzusem prima oară cu Robert Wilson. M-am trezit într-o dimineaţă şi i-am mulţumit de trei ori lui Dumnezeu. Pentru America, pentru Robert Wilson şi pentru Andrei Şerban!

„L-am găsit pe Richard al III-lea şi asta m-a marcat!”

- L-ai... „căutat” pe Shakespeare prin... Richard al III-lea. L-ai găsit?

- L-am găsit, şi asta m-a marcat! Există întâlniri de destin... A existat un moment în viaţa mea în care a apărut o intersecţie: cel de-al treilea divorţ! Sunt creştin-ortodox, provin dintr-o familie de preoţi, de stareţ de mănăstire. Ştii cum e, te duci la biserică să te rogi şi apoi, când ieşi pe stradă, se produce ruptura... Actorul Dragoş Pâslaru a mâncat o bătaie soră cu moartea de la mineri. A fost declarat „mort” şi trebuia băgat la frigider, numai că... ăia n-aveau frigidere! Şi l-au lăsat pe masă, sub un cearşaf alb. S-a trezit... A fost mâna destinului! Îl bătuseră pentru că jucase în filme roluri de legionar, iar minerii „văzuseră” legionarul din el. Fusese la balconul Universităţii şi ei l-au receptat. În plus, funcţiona propaganda comunistă şi se spunea că suntem golani şi că vrem să furăm ţara. Ei bine, Dragoş, care s-a călugărit, nu priveşte lumea deloc cu ură. Ca toţi marii creştini care au făcut puşcării comuniste şi au ieşit cu puterea de a ierta... Asta şi apropo de yumeiho...

- Cine este Dumnezeu?

- Este făcătorul văzutelor şi nevăzutelor tuturor. Unde-i dracu’ în paradigma asta? Unde e duşmanul? Ştii, mergeam la Craiova şi îi auzeam pe olteni cu „dracu’” în gură. I-am spus cuiva: „Doamnă, dar pe chinezi cine i-a făcut? Şi pe alţii? Nu tot Dumnezeu? Dumneavoastră nu spuneţi Crezul? Că mi-aţi dat o carte cu acatistul...”. Păi, ori practicăm ortodoxismul, ori e un târg?! Am avut o experienţă interesantă cu o doamnă din America sosită să ne viziteze ţara. Eu şi Beatrice i-am botezat fetiţa ortodox, cu numele Maria Magdalena. În SUA, fetiţa fusese numită Casandra. Şi când am ajuns la Biserica Sfântul Silvestru, părintele Galeriu, care de altfel mă şi cununase cu Beatrice, m-a întrebat ce nume dăm copilului. I-am spus că visasem cu o noapte înainte că o vom boteza Maria Magdalena, iar părintele Galeriu mi-a replicat: „Vezi, Claudiu, ăsta e rostul naşului!”...

„În celelalte căsnicii am avut şansa să cresc pisici şi câini”

- Ai declarat că ţi-a prins bine că ai devenit tată la o vârstă matură...

- Da, pentru că sunt mult mai nuanţat, pun totul în perspectivă. Pot să pun sub semnul întrebării tot ce am spus în acest interviu sau tot ce cred eu că am înţeles şi a fost interesant. Cred că vârsta îţi oferă o toleranţă faţă de proiecte, de crezurile din trecut, de stiluri etc. Mă bucur că în celelalte căsnicii am avut şansa să cresc pisici şi câini, iar experienţa asta m-a ajutat în primele luni. Un copil e un maestru! Am atât de multe lucruri de făcut din postura de tată, încât „rolurile” de actor sau de „Claudiu Bleonţ, actorul” pălesc.

- Spune-mi, te rog, un aforism care să vorbească despre identitatea ta morală.

- „Dacă vrei să controlezi pe cineva, serveşte-l”. Lao Tze... E o idee perfect ortodoxă, nu-i aşa?

Chris Noth, vedeta din „Totul despre sex”, a venit special în România să vadă spectacolul „Paganini”. Impresionat de jocul lui Claudiu Bleonţ, i-a spus acestuia: „Mi-ar plăcea să jucăm împreună pe Broadway!”

„Am fost şi eu «altoit» de lumea operei şi a baletului“

- Ai jucat alături de Jojo într-un musical realizat la TVR. A fost prima oară când ai cântat într-un spectacol?

- Nu. Am mai făcut-o, în prima fază, student fiind, la clasa Grigore Gonţa & Octavian Cotescu. Apoi am cântat „Nessun Dorma”, în piesa „Audiţia”, în regia lui Andrei Şerban, „Tosca” şi „Elixirul dragostei”, primind anterior lecţii de canto. Apoi am cântat în „Opera de trei parale”. Eu şi partenera mea, Crina Matei, care era şcolită în Corul Radio, am cântat-o primii, în partitura originală, în spectacolul regizat de Beatrice Rancea, la Teatrul Odeon (interlocutorul nostru începe să cânte, ad-hoc, cu o perfectă voce de tenor...). Aşa că am fost şi eu „altoit” de lumea operei şi a baletului, pentru că, de altfel, am şi dansat, cu măsurile mele, în „Carmina Burana”.

„Am ajuns în Noua Zeelandă şi am lucrat Haka. Iubesc Haka de mic şi sunt fan «All Blacks». Şi am adoptat Haka, numai că i-am zis Kapa Haka. Asta înseamnă că oricine poate să-şi facă propria Haka...“

„Remarcabilul din om este o lucrare personală“

- Soţia ta, Iulia Lazăr, este o actriţă cunoscută. Formaţi, aşadar, o familie de artişti. Cu ce diferă tipul vostru de viaţă de cel al oamenilor... obişnuiţi?

- Păi, spre exemplu, faţă de un cuplu de medici, cred că nu diferă cu nimic. Chiar dacă lucrează în acelaşi domeniu, au păreri diferite. Latura spirituală profundă diferă de la om la om. Nu profesia este hotărâtoare. Uite, eram la Sao Paolo cu Andrei Şerban, şi el citea George Gurdjieff. Am căutat pe net să aflu cine e acest autor şi am descoperit că are o carte superbă, „Întâlniri cu oameni remarcabili”. Remarcabilul din om este o lucrare personală. Sunt ciobani înţelepţi, ciobani tâmpiţi; bogătaşi deştepţi, bogătaşi proşti; actori inteligenţi, actori tâmpiţi. Înţelepciunea ţine de felul în care îţi lucrezi căutările. Răspunsul va veni. Întrebările contează.

„Un copil e un maestru! Am atât de multe lucruri de făcut din postura de tată, încât «rolurile» de actor sau de «Claudiu Bleonţ, actorul» pălesc“

„Eu am crescut lângă George Cozorici, George Constantin, Ştefan Iordache... Titani! Ce să mai, titani!“

Povestea şocantului gest „Jos pantalonii!“

- Ai şocat prin gesturi ieşite din comun. S-a spus că la o conferinţă de presă ţi-ai dat pantalonii jos... Îţi place să epatezi sau totul vine din firesc?

- Da, mi-am dat chiloţii jos şi mi-am arătat cocoşelul neascultător. Îţi spun cu mâna pe inimă... Eram în divorţ, renovam o casă pe care nu pricepeam de ce o renovez. Eu îmi doream copii, dar partenera mea de atunci nu voia. Eram, practic, la al treilea divorţ şi mai şi jucam în... „Richard al III-lea”. La un moment dat, trebuia să spun în piesă: „Vom da şi vom primi”. Şi simţeam că personajul pe care îl joc îmi spune: „Îndură, mă, îndură!”. Ca să revin, am făcut armata şi făceam duş cu băieţii. Era ceva natural... Apropo, eu sunt de acord ca în şcoli să se predea educaţie sexuală. Trebuie explicat copiilor ce înseamnă sexualitatea, cum funcţionează „maşina”. Trebuie să înveţi s-o conduci, să ştii unde vrei să călătoreşti cu ea, ce riscuri sunt, ce înseamnă să iubeşti să călătoreşti. Să nu mai spun că am ajuns în Noua Zeelandă şi am lucrat Haka (n.r. - strigăt de război tradiţional, dans sau invocare tipică poporului Maori, practicat inclusiv la meciurile echipei naţionale de rugby a Noii Zeelande). Iubesc Haka de mic şi sunt fan „All Blacks” (n.r. - echipa de rugby a Noii Zeelande). Şi am adoptat Haka, numai că i-am zis Kapa Haka. Asta înseamnă că tu poţi să-ţi faci propria Haka...

„Ce nu suport la români este... văitatul”

Ce nu suport la români este văitatul... Când spui „nu se poate” îţi creezi o cocoaşă. Şi, ca să rezum, acel gest cu pantalonii în vine a fost o pledoarie a mea, în care îmi spuneam: „Rezistă, Bleonţ, nu te văita! Îndură!”. Pentru mine, divorţurile au însemnat o şcoală. Divorţurile sunt mănăstirea mea, pentru că eu, prin divorţ, intram într-o altă căsătorie. N-am avut perioade de pauză. Revin la momentul despre care m-ai întrebat şi îţi spun că atunci, în capul meu, s-a produs o pauză. Şi m-am gândit dacă pot să merg până la capăt. Cu orice preţ! Aşa că m-am dezbrăcat, iar ăia au pus imediat aparatele de filmat pe mine. Le-am zis că pot să mă pună şi pe internet. Pledoaria mea a fost sinceră. Să-ţi mai spun ceva. Când am mers cu Lucian Pintilie la Festivalul de la Cannes, a venit Madonna. Filmase în „Evita” şi era îmbrăcată într-o haină de blană. Când a ajuns acolo, şi-a dat haina jos şi şi-a arătat tot, tot. Sigur, fariseii spun că aşa ceva nu se face. Gestul meu a bătut pledoaria. Când m-am uitat şi eu pe net, să văd ce am făcut, şocul vizual a fost atât de puternic, încât nu mai auzeam nimic, chiar dacă imaginea era blurată. Pur şi simplu te furau şocul şi energia! După câţiva ani, am jucat în piesa „Hoţi”, în regia lui Radu Afrim, iar personajul pe care îl interpretam trebuia să se dezbrace şi să spună: „Aruncă cu apă fierbinte pe mine!”. Eu voiam martiraj! Ei bine, au apărut presiuni „oculte”, s-au speriat Caramitru şi Coca Bloos. Unii nu voiau să mă dezbrac, aşa că am jucat cu pantalonii pe mine. Am cerut ca măcar să-mi dea voie să-mi scot tricoul... Fariseisme comunisto-ortodoxe, ce să-ţi spun mai mult?!