de Carmen Ciripoiu

Când Nelu Vlad atinge prima notă, începe magia! Dispar neliniștea, tristețea și rămâne doar darul său de a exprima, în vers și în melodie, frumosul. Care e secretul succesului său atât de mare? Talentul? Sau poate studiul și respectul față de public? Să răscolim puțin cufărul devenirii sale artistice, parcurgând povestea unui destin de excepție.

„O trupă nu poate exista fără un lider autoritar”

- Formația Azur a început dintr-o glumă și, după atâția ani de glorie, a rămas tot în top. Cum reușiți să țineți stindardul ridicat?

- O glumă a fost pentru soția mea, când i-am spus că vreau să înființez o trupă, pentru mine, nu! Mai ales că dispuneam și de niște bani pe care-i economisisem cât timp am fost la Școala de Ofițeri Băneasa. Când m-am hotărât să fac trupa, am avut în cap bine structurat ce am de construit, pentru că această activitate nu dă roade niciodată dacă o tratezi cu superficialitate sau te gândești că o poți face oricum, fiindcă cei care ascultă nu pricep. Ideea a venit, dintr-o dată, la o petrecere unde eram cu soția și am observat cum cântau soliștii. M-am gândit atunci că eu aș putea face lucruri mult mai bune. Soția a fost foarte surprinsă, mai ales că nu mă auzise niciodată cântând. După ce a prins contur toată activitatea, a realizat și ea că Nelu al ei n-a făcut cioace... Cu o parte dintre cei aleşi atunci cânt şi acum...

- Formația Azur este una dintre cele mai unite. Ce a reușit să o țină atât de legată?

- O trupă nu poate exista fără un lider autoritar. Atât timp cât comandă toți cinci, nu va rezista. Eu am luat frâiele trupei și cu banii mei, instrumentele mele, ideile mele, compozițiile și textele mele, nimeni n-a avut curajul să revendice vreodată ceva. Cei care nu au corespuns au plecat, și iată, am reușit să facem aproape patru decenii de când cântăm. Înainte de a da drumul la treabă însă, am studiat singur în casă, în mod asiduu, activitatea muzicală a înaintașilor, pornind de la instrumentiști precum Marcel Budală, Ilie Udilă, Fărâmiță Lambru, taraful fraților Gore, Sile Ungureanu, apoi dirijori ca Victor Predescu, George Vancu, Ionel Budișteanu, cântăreți ca Irina Loghin, Maria Tănase, Ioana Radu. Voiam să văd cum trebuie să cânți curat și românește, ordonat și disciplinat. Eu nu m-am luat după lăutarii de rând, pentru că nu aveam ce să învăț, ci după cei care au făcut istorie. Am studiat și romanța, și folclorul… Când am văzut care sunt reperele în a obține un șlagăr, am început să-mi scriu textele și linia melodică.

„Mergeam la restaurant cu Irina Loghin și Ion Dolănescu și spuneam bancuri. Eram favoritul lor!”

- Și de unde v-ați inspirat pentru a face aceste melodii?

- Dacă te mai naști și la țară și auzi atâtea cântece pe stradă, la nunți sau în ograda celuilalt, câte ceva tot îți rămâne în minte. La fel ca și un mare scriitor care folosește o bibliografie atunci când scrie o carte, așa și eu, înainte de a face o piesă, m-am documentat, pentru a găsi niște idei bune. Și astfel textele mele au fost apreciate de oameni valoroși.

- Cum a fost colaborarea cu Ion Dolănescu și cu Irina Loghin, cu care ați scos și câteva CD-uri?

- Activitatea mea n-a fost trecută cu vederea de marii cântăreți ai țării. Prin anul 1989, când ne aflam la Botoșani, fugiți, ăsta e termenul potrivit, eram în relații foarte bune cu Daniela Condurache și cu soțul său, Costică, și, bineînțeles, tot Ansamblul Ciprian Porumbescu. Daniela mi-a spus cât de mult mă admiră Irina Loghin. Ulterior, l-am cunoscut și pe marele Ion Dolănescu și pentru început am colaborat toți trei. De bucurie că aceștia au acceptat să cântăm împreună, în două săptămâni, atât de inspirat am fost, încât am făcut toate textele și toate piesele de la un album, 16 la număr! Totul a ieșit foarte bine, dar, din păcate, am nimerit la un studio de proastă calitate… Acest moment a fost pentru mine apogeul satisfacției mele în domeniul artistic. Am intrat atât de mult în grațiile lor, încât Irina îl întreba pe Dolănescu la ce restaurant să mă ducă. Și acolo, ce credeți? Spuneam bancuri, pentru că amândoi erau maeștri în glume, și ne distram fantastic. Când am împlinit 30 de ani de activitate, Primăria Brăila mi-a organizat un spectacol pe faleza Dunării, unde am cântat din nou cu Irina Loghin. A fost un concert cu 7.000 de oameni, un moment care m-a întinerit. Din păcate, Ion Dolănescu n-a putut veni: se mutase deja la Ceruri…

„Lumea cumpăra mai multe fotografii cu noi decât iconițe”

- În anii ’80, când teatrele și filarmonicile erau aproape goale, iar instituțiile abia dacă se descurcau cu banii de salarii, dumneavoastră se spune că le-ați salvat. Ce s-a întâmplat, de fapt?

- Eu habar nu aveam ce se întâmplă cu mine atunci. Instituțiile erau pe autofinanțare și în momentul acela când sistemul comunist impunea românilor să asculte doar un anume tip de muzică, noi fiind pe val și angajați la Casa Sindicatelor Brăila, am început să fim închiriați. Dădeam câte trei concerte pe zi, iar ei își făceau banii de care aveau nevoie. E adevărat că aveam salariu baban pentru că șefa Sindicatelor, pe care întâmplător o chema Maria Tănase, a spus că nu mă poate recompensa mai mult decât să-mi dea aceeași leafă lunară pe care o avea ea, în timp ce băieții aveau un salariu identic cu cel al unui director adjunct. Un izvor de bani a fost vânzarea fotografiilor cu noi! Lumea cumpăra mai multe fotografii cu noi decât iconițe. Toată suflarea românească voia să aibă poze cu noi în buletin, în permis, să ne vadă agățați la mașină…

- În acea perioadă, la concerte, mulți vă spuneau că sunteți Dumnezeul lor. Se mai întâmplă și acum acest lucru?

- Mai e câte un fan din acesta excentric… Eu am avut întotdeauna o cutremurare, când a venit un bărbat să-mi sărute mâna. Nu mă simt așa cum cred admiratorii. Cel mai normal om am fost atunci când a fost apogeul nostru. Habar n-aveam pe ce podium sunt. Îmi vedeam de treaba mea, mă îmbrăcam ca orice alt om… Fanii nu mă știau după figură, stăteam printre ei și vedeam cum vorbesc despre mine. Eu nu înțeleg nici în ziua de azi ce înseamnă să fii vedetă. De ce să stai cu nasul pe sus? Astăzi se decernează Discul de Aur pentru 10.000 de discuri vândute. Dar eu care am vândut milioane, ce să mai zic?

- Nu ați primit niciun premiu vreodată?

- Nu. A vrut să-mi ofere Eurostarul în 1990 și am refuzat premiul. Pentru că ei au câștigat o căruță de bani și valută și mie au venit să-mi dea Discul de Aur. Ce să fac cu el? La ce mi-ar fi folosit?

„Toți care au vândut muzica noastră s-au îmbogăţit, numai noi, nu”

- Sunteți laborant de meserie, dar v-ați încercat norocul și la Academia de Poliție. De ce nu ați rămas acolo?

- Eu am făcut o școală profesională care însemna două facultăți în ziua de astăzi, cu o intensitate a învățământului incredibilă. Este vorba despre Școala de petrol-chimie, unde era multă strictețe și se învăța foarte bine. Conform dorinței lui Ceaușescu, trebuia să fim noile cadre din industria chimică, calificați. Viitorul chimiei! Dar nu era prea plăcut să lucrezi în industria chimică, din punctul de vedere al sănătății, și toți voiam să evadăm. Mi-am ales accederea în Ministerul de Interne, pentru că acolo puteai face gratuit Facultatea de Drept, iar ulterior lucrai ca avocat, jurist… Nu avea cine să mă întrețină și am ales această cale, în care totul se plătea de stat. Ghinionul meu a fost că sora soției a făcut o întrerupere de sarcină și am fost exmatriculat. Dureros, dar am trecut...

- Cât de grea a fost trecerea la statutul de vedetă?

- În timp ce cântam, eu am lucrat și în aprovizionare, timp de zece ani, am activat și la Ansamblul Pandalașul din Brăila, care nu mai e acum. Trecerea la așa-zisul statut de vedetă a fost cam în 1982-1983, acea inspirație a unui tânăr care ne-a înregistrat când cântam la un restaurant și a dat caseta pe piață. Într-o lună, în toată România a început să se asculte doar muzica noastră. Ulterior, m-am întâlnit cu acel băiat și mi-a spus că în trei luni, vânzând casete cu noi, a câștigat echivalentul a două Dacii. Toți care au vândut muzica noastră au câștigat, numai noi, nu! Eu nu am crezut că se pot vinde casetele noastre. Dar, ce să vezi? Am avut probleme tocmai de la aceste casete. Am stat arestați 12 ore în sediul poliției în Brăila, am dat declarații și am demonstrat că nu eu am fost cel care le-a lansat. Dar în așa-zisul con de umbră am intrat din cauza impresarilor, care, din dorința de a câștiga cât mai mult, ne-au stricat și nouă rostul. Și au trecut câțiva ani buni, șase-șapte ani, în care noi am existat, dar doar la nivel de petreceri, nunți. Simțeam că nu mai am nicio putere atunci. Însă am fost foarte insistenți, nu ne-am lăsat. Am scos piese noi, am avut apariții la televiziuni și în ziare, și Dumnezeu care s-a uitat la noi, a făcut să ne reinventăm. Și acum trecem printr-o altă perioadă solicitantă, dar foarte frumoasă.

„Următorul hit? «Dacă n-ai bătrâni în casă»”

- Cine este Nelu Vlad dincolo de scenă?

- Cea mai mare bucurie a mea este să meșteresc ceva. De aceea, mi-am luat o casă la 15 kilometri de Brăila, pe care am amenajat-o după gusturile mele. Am acolo toate sculele posibile, de la sapă de prășit la furcă de paie, polizor, bormașină, drujbe, ciocane, fierăstraie. Tot ce e în curte este făcut de mine, inclusiv gardul. Am grădină în care am pus roșii de calitate, vinete, castraveți, pomi fructiferi, meri, pruni, gutui, cireși, piersici, caiși, fac irigații... Acolo stau în liniște și muncesc de dimineață până seara. E un pretext ca să slăbesc, pentru că uit să mănânc când muncesc. Am obsesie să nu pun un kilogram în plus. Și atunci, mai beau o apă, o bere și abia seara adun din grădină lobodă, ștevie, păpădie, leuștean, castraveți, ceapă, usturoi și fac o salată concentrată, că nu-ți mai trebuie nimic altceva. Mănânc în schimb pește de trei ori pe săptămână, lactate și, în rest, fac pauze dese… Dar culmea, când eram copil, nu mâncam deloc pește…

- Ați scos un nou CD, mult așteptat de fanii dumnevoastră. Ce melodii se regăsesc pe acesta?

- Totdeauna am ținut la valoarea pieselor. Am descoperit la Chișinău o organizare extraordinară a Ministerului Culturii, iar asta m-a atras. Acum câțiva ani, dar și acum, am făcut o imprimare cu niște profesioniști desăvârșiți, iar orchestrația e făcută magistral de dirijorul Ion Dascălu, artist al poporului. CD-ul conține 19 piese, se numește „De-ar crește via pe casă” și are piese de petrecere, de suflet. O melodie incredibilă, „Dacă n-ai bătrâni în casă”, un omagiu pentru toți vârstnicii din România, o alta în care amintesc de bunicii mei și de tata. Eu nu am niciun regret legat de viața mea. Și îmi mai doresc un singur lucru: să apuc ziua în care prima mea nepoată va fi mireasă!

„Eu nu înțeleg nici în ziua de azi ce înseamnă să fii vedetă. De ce să stai cu nasul pe sus? Astăzi se decernează Discul de Aur pentru 10.000 de discuri vândute. Dar eu care am vândut milioane, ce să mai zic?“

„Copiii nu mi-au călcat pe urme“

- Copiilor le-ați compus melodii?

- Sigur, o melodie se numește chiar „Luiza, Luiza”. Toți membrii familiei sunt pomeniți în piesele mele. Nu ai cum să nu-ți exprimi cel mai frumos sentiment… Acum sunt un bunic extrem de fericit. De la Marius am două nepoțele, Maria-Luiza, de 12 ani, și Maria-Roza, 2 ani și jumătate, iar Luiza, fiica mea, urmează să aducă pe lume un bebeluș în iulie. Și vom avea a treia nepoțică. De când sunt bunic, sunt mai fericit ca atunci când am avut proprii copii.

- Vă calcă cineva pe urme?

- Din păcate, nu. Marius a făcut trei ani acordeon, patru ani pian, patru ani liceul de muzică și cânta incredibil la pian. Dar la un moment mi-a spus că pot să fac orice, el nu vrea să se apuce de muzică. Am rămas cu toate instrumentele pe care i le-am cumpărat și pe care am dat mulți bani. Era și o perioadă în care nu se vindea nimic, așa că le-am înstrăinat pe sume infime. N-a simțit că e potrivit pentru asta. Pe Maria-Luiza mi-am dorit să o dau la tenis, dar nu a vrut. E fascinată de internet…

„Soţia a intrat în comă exact în seara în care a picat şi Cotabiţă şi s-a trezit odată cu el“

- Aveți o relație minunată cu soția dumneavoastră. Nu i-a fost greu să vă știe mereu plecat și cu o mulțime de admiratoare? N-a existat niciodată vreun sâmbure de gelozie?

- Nu s-a pus problema de gelozie, pentru că am luat-o după mine peste tot în țară. Nici măcar o dată n-a bătut vreun apropo la ce se întâmpla pe scenă, nicidecum să-mi reproșeze ceva. Soția mea a muncit, a avut grijă de copii, iar timpul liber l-am petrecut mereu cu familia. Dacă aș fi neglijat-o complet, poate ar fi fost o problemă. În felul acesta, s-au acumulat 44 de ani de căsnicie. Acum trei ani, am trecut printr-o fază foarte grea a vieții. Soția mea a avut o intervenție chirurgicală cu un medic de la Viena și unul din România. A intrat în comă exact în seara în care a picat și Cotabiță și s-a trezit odată cu el! În seara când soția mea a revenit printre noi, eu am plecat să cânt, n-aveam încotro, aveam trei spectacole, dar a rămas lângă ea fiica noastră. Atunci când am ieșit pe autostrada Deva-Sibiu, a sunat telefonul. Era numărul ei. M-am gândit că a murit și i-a luat cineva telefonul să mă anunțe. Când am spus alo, era vocea ei! Vorbea foarte greu și când m-am uitat la kilometraj aveam 160 km/oră. Eu, inconștient, apăsam pe accelerație... Am oprit mașina și am sunat-o pe fată să ne bucurăm că maică-sa a înviat. A fost atât de grav, încât doctorii au plecat și nu le-am dat onorariul. Dumnezeu i-a redat pofta de a trăi. Toți prietenii mei preoți, în acele momente, s-au rugat pentru ea și au spus că-și va reveni. Și așa a fost. Și le voi mulțumi toată viața…

- A fost cel mai greu moment al vieții dumneavoastră?

- Din căsnicia mea, da. Cât a fost soția internată la Timișoara, m-a ajutat enorm Tiberiu Ceia. Un om extraordinar, de la care n-am crezut că voi primi atâta sprijin. Și eu, și soția mea suntem credincioși, nu facem rău nimănui, suntem chiar creduli uneori, am ajutat multă lume și am fost mereu dezamăgiți și înșelați. Mereu spunem că e ultima dată, însă nu putem. Dar Dumnezeu repară mereu toate prostiile pe care le fac. Soția mea a contribuit mult la succesul meu. Ea are un fler incredibil. De câte ori termin piesele, le ascultă și spune care va fi șlagăr și care nu. Și asta pentru că eu privesc cu ochiul Creatorului și ea cu cel al ascultătorului, al doritorului.