de Luana Mare
Randi, cel care împreună cu Marius Moga a format de-acum cunoscuta trupă Morandi, are peste 15 ani de experienţă de scenă şi 28 de ani de când studiază muzica. A cunoscut succesul atât pe arenele din România, cât şi pe cele din afara ţării şi dezvăluie că nu concepe viaţa în afara muzicii. Despre pasiunile sale, despre idealurile şi dorinţele cele mai intime ne-a vorbit chiar Randi într-un amplu interviu.
„Eu ascultător, fratele rebel”
- Cum erai tu în primii zece ani de viaţă? Se putea ghici pe atunci în tine viitorul muzician?
- Eram un copil ascultător. Am un frate mai mare cu patru ani, care n-a fost ca mine şi cred că, la un moment dat, s-a creat un echilibru. Eu eram cel care asculta, el era rebelul.
- Cum a fost copilăria?
- N-a fost o copilărie normală pentru că eu am făcut două şcoli în paralel când eram mic: generală şi cea de muzică (însemna teoria muzicii, istoria muzicii, instrument-pian). Am început studiul pianului de timpuriu, de la 6 ani. Mama a fost cu ideea.
„La 6 ani studiam pianul împins de la spate”
- Îţi plăcea pianul?
- La 6 ani nu poate să-ţi placă munca. Temele de la şcoală le faci pentru că trebuie, dar ceva în plus faci doar dacă eşti împins de la spate sau dacă ai o inteligenţă şi o conştiinţă premature. Am văzut şi copii de genul acesta. De exemplu, un moldovean care era cu mine în şcoala de muzică, mai mic ca mine cu vreo trei ani. Mă înnebunea personalitatea lui. Îi spuneam: „Succes la examen!”, iar el îmi răspundea: „Eu n-am nevoie de succes!”. Adică era genul acela supersigur pe el; de la 7 ani ştia ce vrea. Nu ştiu pe unde este acum, dar atunci era un talent prematur. Era genial! Majoritatea copiilor geniali nu sunt ca ceilalţi. Nu gândesc la fel ca ceilalţi.
- A fost pentru tine copilăria plină de sacrificii?
- Aveam şase ore la şcoală, apoi aveam două-trei ore o dată, de două sau de trei ori pe săptămână la muzică. Adoram pianul, dar mai puţin istoria muzicii. Îmi plăcea să studiez, dar când îi auzeam pe ceilalţi copii că mă strigau să vin în faţa blocului să mă joc şi eu ştiam că mai am o oră şi jumătate de studiu, mă cam enervam. E un mare sacrificiu pe care trebuie să-l faci pentru asta, cu siguranţă!
„Făceam doar pianul şi apoi mă întorceam la Piteşti în depresie”
- Când ţi-ai dat seama că-ţi plac pianul şi muzica?
- Cred că după clasa a patra, a cincea. Am conştientizat că am un oarecare talent. Primeam tot felul de complimente de la profesori şi atunci am început să fiu motivat, să îmi doresc şi singur, nu doar prin mama şi prin tata, care mă ambiţionau cum ştiau ei la vremea respectivă. Primii ani de pian i-am făcut cu mama. Ea a fost profesoară de pian, apoi a devenit cântăreaţă de muzică de operă la Craiova. O vreme era plecată câte două săptămâni, apoi revenea la Piteşti, iar tata trebuia să se ocupe de noi împreună cu bunica. Chestia asta a durat câţiva ani şi m-a lăsat pe mâna altei profesoare, cu care am studiat în liceu și m-a pregătit pentru Conservator. Era o luptă foarte mare la admitere. Am intrat la Conservator, am făcut vreo trei ani. Abia după doi ani am început să merg în concertele Morandi. Prima oară am vrut să mă duc la ASE pentru că la Conservator era foarte greu, profesorii aveau o metodă veche de a preda. Fratele meu a urmat ASE-ul şi petrecea de miercuri până duminică... Eu trebuia să merg în fiecare zi la şcoală şi nu puteam să sar o zi fără să studiez instrument pentru că se cunoştea, rămâneam în urmă. Cred că am ieşit prima oară într-un club după vreo patru luni de când am ajuns în Bucureşti. Ceea ce pentru mine a fost o dramă, fiindcă eu aveam de gând să iau viaţa în piept, să cunosc oameni, dar nu prea se întâmpla. Apoi au început concertele şi m-am eliberat, mi-am dat seama că nu mai trebuia să fac asta, studiul la Conservator. Îmi plăcea pianul, dar nu aş fi vrut să am o diplomă şi apoi să mă întreb ce fac cu ea. Mă întorceam la Piteşti şi apoi intram într-o depresie...
- Ce muzică abordai în concerte?
- Muzică grea. Am cântat şi cu orchestra o dată la Piteşti. Interpretam ca toţi conservatoriştii: Bach, Chopin, Liszt. Pe dinafară, fără partitură, pentru că aşa se dau examenele acolo. Cred că orice instrument învăţat ajută foarte mult. Te educă, te învaţă să lucrezi în detaliu şi să nu renunţi că te-ai plictisit, sau că ţi-e lene, sau că ai obosit.
„Locuiam exotic: patru inşi într-o cameră de o persoană!”
- Când te-ai mutat în Bucureşti?
- Eu am ajuns după fratele meu în Bucureşti. Când a terminat el facultatea, am venit eu, în 2003. Am stat într-un cămin foarte „exotic” la Timpuri Noi. Eram patru inşi într-o cameră de o persoană. Cu baie comună, cu o bucătărie mică. Dacă ne dădeam toţi jos din pat, nu mai aveam cum să ne mişcăm în cameră. Nu poţi să fii motivat astfel. Oricât ţi-ar plăcea un lucru, la un moment dat te simţi inconfortabil. Trebuie să dormi, să ai spaţiul minim necesar. Iar eu nu aveam.
- Găseai timp şi pentru distracţie?
- În celelalte cămine studenţeşti se mai distra lumea, pe când la noi erau şi condiţiile proaste şi fiecare era concentrat pe treaba lui. Toţi studenţii de la Conservator erau superconcentraţi, studiau tot timpul. Eu aveam ore de pian în fiecare zi şi profesoara observa dacă nu învăţam cu o zi înainte. Aveam remuşcări când nu ieşea bine într-o zi.
„Ziua eram la Conservator, noaptea în studioul lui Moga şi adormeam în metrou”
- Cum ai schimbat genul de muzică abordat? Cum ai renunţat la Chopin pentru muzica modernă?
- Mi-am dorit din liceu să fac asta. Începusem încă de atunci să-mi creionez nişte idei, rudimentare, aşa cum puteam să-mi fac şi eu la început. Când eram în anul I la Conservator, prieten cu Smiley fiind, am demarat lucrul la el la studio. Mi-a zis într-o zi: „Hai pe la mine pe acasă, că am improvizat un studio!” Era în camera lui. Avea pe atunci două boxe şi un calculator. El locuia în acea perioada cu Marius Moga în acelaşi apartament. Într-o zi l-am cunoscut şi pe Moga. Tocmai atunci îşi clădise un studio în Timpuri Noi. Eu voiam să învăţ, aveam câteva propuneri, dar pentru Marius eram probabil încă unul dintre mulţii care băteau la uşa lui.
- Când găseai timp pentru lucrul în studio?
- Lucram la studio cât puteam, dormeam câteva ore, mă duceam absolut turmentat la Conservator, nu mai înţelegeam nimic din cursuri. Trebuia să fiu foarte concentrat la orele de pian, plecam de acolo şi mă întrebam ce am învăţat. Adormeam în metrou… a fost o perioadă grea până când au început concertele. Dar până atunci am încercat tot felul de stiluri cu Moga, pentru că el m-a pus să înregistrez tot felul de piese. Era o perioadă în care el avea multe proiecte, era foarte solicitat pentru a compune artiştilor. Prin anul 2004, la final, eu am compus o temă şi o linie melodică ce aveau să se concretizeze în prima piesă Morandi. Moga a ascultat-o, i-a plăcut şi a zis să facem o piesă, să o finalizăm, şi aşa a ieşit „Love Me”, primul succes. Într-o zi a venit întâmplător Huidu în studio, a ascultat-o şi i-a plăcut foarte mult. A difuzat-o la Radio 21 seara, după ora 24:00. A fost bine primită de public, iar apoi a intrat şi ziua. Lumea credea la început că suntem italieni. Apoi am făcut clipul acela în care nici eu, şi nici Moga nu apăream. A luat cumva industria foc de la piesa asta. Moga a venit cu ideea să realizăm un album pe care să-l comercializăm şi să nu mergem în concerte. Pentru mine era exact invers față de ceea ce-mi doream. Eu voiam să fiu pe scenă, să cânt.
„Succesul a venit de la prima piesă, «Love Me», dar şi dezastrele”
- Prin ce era diferită muzica voastră de curentul acelei vremi?
- Am luat şase dansatoare, ceea ce nu avea nimeni pe atunci, am avut şi un coregraf străin. Succesul a venit repede! Noi ne-am arătat prima oară la Premiile MTV din 2005. Eu eram într-o cuşcă rotundă cu gratii pe care le puteam depărta să ies. Am cântat „Love Me” şi atunci s-a blocat CD-ul cu negativul timp de vreo 20 de secunde. A fost prima apariţie, primul impas şi s-a întâmplat tocmai la premiile muzicale. A pornit iarăşi CD-ul, am continuat spectacolul, am ieşit din cuşcă, am dansat. A urmat apoi o nouă piesă de succes: Beijo (Uh la la) şi a început nebunia. Am avut foarte multe concerte. Cred că am dormit mai mult în dubă decât acasă, în perioada aia. Primul concert a fost la Braşov şi a fost un dezastru total. La prima oră dimineaţa, noi încă lucram la piesele pentru show. Adică jumătate dintre piese erau improvizaţie totală. Dar la al doilea concert ne-am mobilizat mai bine. (Râde)
„E şi Moga pregătim un nou hit în stil Morandi”
- Dar când aţi început aventura internaţională?
- Printre concertele internaţionale a fost unul şi într-un club de transsexuali, în Bulgaria. În timpul spectacolului, ne uitam în public şi vedeam multe femei drăguţe, înalte. La un moment dat, ne zice cineva: „Sunt bărbaţi!”. În acei ani nu eram obişnuiţi să vedem aşa ceva. A fost amuzant pentru noi. Am fugit imediat după concert din clubul acela. (Râde cu poftă...) În 2008, am lansat Angels şi atunci a început nebunia în ţările din fosta federaţie Rusă, dar şi în țări precum Grecia, Turcia sau Germania. Primul concert a fost în Moscova, într-un club unde a fost şi Moga cu noi. N-am dormit 24 de ore înainte de recitalul acela. Tot timpul eram pe fugă, mereu ceva nu era terminat. Eram timorat pentru că era primul concert internaţional şi în astfel de momente îţi imaginezi că destinul tău depinde de spectacolul acela şi că, dacă n-a ieşit bine, s-ar putea să nu mai urmeze niciunul. Următorul a fost într-un oraş din Siberia. Venisem de la 25 de grade şi acolo ningea. Totul era îngheţat!
- Ce s-a întâmplat în timp?
- Eu şi Moga nu ne-am mai văzut aşa des pentru că el a început să lucreze la producţii şi în alte ţări, iar eu m-am concentrat pe cariera solo. Am început să lucrăm din ce în ce mai puţin, până când am luat o pauză, dar de la începutul acestui an am reintrat împreună în studio și ne pregătim să lansăm o piesă nouă stil Morandi.
- Ce au spus părinţii când ai ales genul de muzică electro pop, cu totul diferit de genul clasic?
- Nu-mi amintesc să se fi împotrivit. Au insistat la început să-mi iau diploma la Conservator. Trebuia să studiez patru-cinci ore pe zi şi nu puteam să fac asta având şi concertele. Ei credeau că siguranţa în viaţă înseamnă acea diplomă. N-am luat-o, dar nu cred că i-am dezamăgit, pentru că mi-a mers bine, şi ei ştiau asta.
„Am o viaţă prea haotică pentru o relaţie stabilă”
- Ce i-ai recomanda cuiva care vrea să aleagă o carieră în muzică?
- În primul rând să-şi găsească motivaţia pentru că mulţi îşi doresc doar din vorbe, dar lipsesc faptele. Adică, chiar dacă nu ştiu un instrument, pot merge într-un studio şi să înveţe softul de muzică, pentru că acum aşa se lucrează: în nişte programe pe calculator. Aş recomanda totuşi învăţarea unui instrument. Şi să se pregătească pentru o perioadă în care nu vine succesul aşa cum ar vrea. Şi nici banii.
- Moga s-a căsătorit, are de mult o familie. Tu ce faci din acest punct de vedere?
- Păi, Moga n-a umblat ca mine prin Rusia, prin Ucraina, prin Grecia, prin Turcia, prin concerte, în general. Eu consider că am fost binecuvântat în alt mod. El şi-a dorit mai mult familie, având şi o viaţă mai liniştită. Eu am avut şi am o viaţă mai haotică. E bine şi rău în acelaşi timp, dar asta am ales eu!
- Nu intră în planurile tale căsnicia?
- E greu să găseşti persoana perfectă pentru tine, mai ales când ai câteva experienţe în spate şi cam ştii cum ar trebui să fie, plus că în lumea noastră oamenii nu prea sunt statornici. Nu cred că vor. E vorba despre alegeri. Trebuie să găseşti persoana care să înţeleagă. Eu n-aş putea să ajung la 7:00-8:00 seara acasă. N-aş putea să plec la oră fixă de la studio.
- Cum arată partenera de viaţă ideală în viziunea ta?
- Bineînţeles că iniţial mă impresionează aspectul fizic. Doar dacă nu cumva ea e vreo scriitoare faimoasă şi mă îndrăgostesc de mintea ei. (Râde) Cred că trebuie să aibă un drum în viaţă şi când se întâmplă chestia asta cu siguranţă că are şi minte. Trebuie să-şi dorească să fie independentă pentru că dependenţa de orice cam rupe relaţiile, creează gelozie, un sentiment penibil. Îmi doresc înţelegere, dar asta cred că visează oricine de la partenera de viaţă.
- Ce proiecte ai pentru perioada următoare?
- La 1 iunie am lansat o piesă, o reorchestrare după „Noi în anul 2000”, cu mai mulţi artişti, Nicole Cherry, Alina Eremia, Edward Sanda, Rina… Apoi o să lansez eu o piesă foarte dansantă şi pozitivă - oarecum ieşită din tiparul meu. Vreau să fac lumea să danseze.
- Ce ţi-ai dori să faci mai mult?
- Aş vrea să citesc mai mult. Înainte citeam şi romane, dar am ajuns într-un punct în care consider că e mai important să citeşti cărţi de dezvoltare personală. Cel mai mult m-a influenţat „Puterea prezentului”. Din cartea asta am învăţat mult despre mândrie şi despre ramificaţiile ei, despre ego. Aproape toate acţiunile sunt conduse de diverse patimi.
- Care sunt proiectele în plan personal?
- Nu există diferenţă între Randi şi Andrei, adică între viaţa mea de artist şi viaţa personală. Planurile mele personale ţin de muzică. Muzica e cea mai intimă parte a vieţii mele pentru că acolo mă exprim cel mai sincer. Când mă întorc acasă de la studio, mă aşez la pian să mai dezvolt ce am lucrat peste zi. Muzica a fost şi este viaţa mea. Am început la 6 ani şi mi-a intrat iremediabil în sânge...
„Vreau frig, munte şi apoi imediat... Thailanda“
- Ce hobby-uri ai în afara muzicii?
- Fac sport: fitness, fotbal o dată pe săptămână. Acum, de exemplu, mi-am luxat piciorul la fotbal. Merg la antrenamente împreună cu prietenii de la studio. Îmi place să călătoresc, deşi în calitate de turist nu o fac foarte des. Plec în vacanţă doar când simt că merit, că am muncit mult. Şi simt că merit cam la jumătate de an. Principala vacanţă e în ianuarie, când aici e frig şi merg într-o ţară unde să fie cald. Nu am fost niciodată la schi în altă ţară. Eu mă dau cu placa şi nu mi-am împlinit niciodată visul de a merge spre alţi munţi. În Austria, de exemplu, la schi, iar de acolo să plec direct într-o ţară caldă. Să mă duc de la minus 10 grade la plus 30! Nu am avut niciodată nici timp şi nici cu cine să fac chestia asta. Destinaţia preferată este Thailanda. Am fost acolo de trei ori şi cred că mă paşte şi anul ăsta. Vin încărcat cu energie pozitivă!
„Primii bani i-am câştigat din versuri pentru Corina“
- Care au fost primii bani câştigaţi?
- Primii bani din muzică au fost de fapt din producţii pentru că până să compun pentru mine am realizat şi pentru alţii şi de acolo au venit câştigurile. La început am făcut nişte versuri pentru Corina, o piesă pentru Pacha Man. Lui Moga i-au plăcut şi m-am bucurat mult pentru că el era foarte greu de satisfăcut. Pe bună dreptate. Noi eram începători. Nu ştiu cât mi-a dat, dar atunci mi s-a părut o avere. Am fost supermulţumit! Mi-am dat seama că pot să fac bani din asta şi am început să vin mai des la studio în detrimentul Conservatorului, care nu-mi dădea niciun cent, nici măcar satisfacţii morale.