de Luana Mare

A împlinit de curând 20 de ani de căsnicie şi 34 de carieră şi pe ambele le trăieşte cu intensitate şi totală bucurie. Anca Ţurcaşiu este frumoasă, energică şi într-o continuă efervescenţă creatoare. Actriţa face parte din distribuţia musicalului „Mamma Mia!”, a cărei pemieră a avut loc de curând, şi ne-a dezvăluit într-un interviu sincer cum îşi împarte viaţa între scenă, familie, biserică, prieteni, dar şi activităţile de acasă.

„«Mamma Mia!», cel mai mare test de anduranţă. Am repetat 14 ore pe zi”

- Cum a fost pregătirea pentru „Mamma Mia!”?

- Cel mai mare exerciţiu de anduranţă şi de depăşire a limitelor pe care l-am trăit în viaţa mea, într-un sens cât mai pozitiv cu putinţă. Am repetat şi 14 ore pe zi. Mi-am dat seama că pot atât de mult, am învăţat atât de multe lucruri noi, am creat o echipă formidabilă care s-a unit într-un scop care a fost mai mult decât înălţimea aşteptărilor şi m-am declarat în final extrem de norocoasă şi de fericită că fac parte dintr-un asemenea proiect. Este o poveste frumoasă de dragoste transpusă prin cântecele formaţiei ABBA. Eu joc rolul Tanyei, prietena Donnei. Tanya şi Rosie o vizitează pe Insula Skopelos, unde organizează nunta fiicei sale, şi se văd după 21 de ani, timp în care au mai păstrat legătura, dar nu s-au mai întâlnit. Ele formau o trupă de muzică pe vremuri, un grup de muzică pop.

- La ce te-a supus acest test de anduranţă?

- N-am ascultat niciun fel de muzică timp de două luni şi jumătate pentru că trebuia să rămân în povestea respectivă şi nu puteam să suport să ascult alte stiluri. În paralel, am pregătit încă o premieră, un spectacol de teatru, „Haimanaua”, la Nottara, în regia lui Dan Tudor, şi fugeam de la repetiţiile de la „Mamma Mia!” patru ore pe zi, timp de o lună, ca să repet şi să pregătesc această piesă. E incredibil cum poate creierul să asimileze atâta informaţie pentru că, în „Mamma Mia!”, fiecare secundă pe scenă este coregrafiată, este o informaţie vastă din punct de vedere coregrafic.

„Sunt în vrie... am patru piese şi spectacole la mare”

- În afară de „Mamma Mia!”, în ce piese mai joci?

- În „Chat, Chat, Chat”, în regia lui Ricard Reguant, un spectacol de comedie adus în franciză în România. El se produce pe marile scene ale lumii. Este o poveste spumoasă despre legăturile amoroase care se creează prin intermediul chat-ului. Se joacă la Cinema Pro. Şi tot acolo „Toc, Toc”, în regia aceluiaşi Ricard Reguant, tot aşa, luat în franciză. Toc vine de la tulburare obsesiv-compulsivă. În piesă suntem şase pacienţi înainte de a intra la medicul psihiatru, fiecare cu problema sa. Mai joc în „Dator vândut”, în regia lui Dan Tudor, la Teatrul Metropolis. Acestea sunt spectacole care se joacă activ în prezent, pentru că mai am altele, dar care sunt mai rare.

- Dar mai ai şi evenimente muzicale?

- Eu mai şi cânt cu orchestra lui Petre Geambaşu. E viaţa ca o vrie. Am avut şi nişte filmări, iar din 17 iunie m-am mutat la mare, la Phoenicia Hotels, unde sunt gazda show-ului de seară timp de trei luni şi unde am de fiecare dată alt spectacol. Dacă cineva urmăreşte programul nostru două săptămâni la rând, seară de seară, va avea parte de un alt show. De 17 ani sunt acolo cu această echipă şi formăm o familie minunată. În paralel, voi fi pe scenă cu „Mamma Mia!”, care se joacă şi la mare în 12 show-uri.

„O căsnicie de 20 de ani este cu suişuri şi coborâşuri”

- Tu şi Cristian, soţul tău, aţi împlinit 20 de ani de la cununia religioasă. Cum e o căsnicie aşa de lungă?

- E bine! Se împlinesc 20 de ani de la nuntă şi 21 de când suntem împreună. Este cu suişuri şi coborâşuri, dar, în final, este cu înţelepciunea care adună toate lucrurile, pentru că ne-am echilibrat foarte bine.

- Câţi ani are fiul vostru, Radu?

- Radu are 19 ani şi pot spune că am doi bărbaţi în casă.

- Cum e să fii mamă de băiat de 19 ani?

- Mai greu decât îţi poţi imagina. Pare simplu pentru că e pe picioarele lui, dar… copilul rămâne pentru noi „copil” până la adânci bătrâneţi. Noi nu suntem un popor ca nordicii, sau ca americanii, sau canadienii, care la 16 ani îi trimit pe picioarele lor, şi părinţii îşi trăiesc vieţile. Eu n-aş putea să fiu aşa... Sunt topită după Radu!

„Secretul meu este că nu fac excese. Şi nu-mi place carnea”

- Ce mai fac naşii Ţânţăreanu, în ce relaţie mai sunteţi?

- Foarte bine. De aniversarea a 20 de ani de căsătorie mi-au făcut o surpriză, pornită de la naşa Emanuela, un om rar pe pământ. Ştiau că am spectacol la Ploieşti şi au venit, au stat pe rândul întâi. Au fost acolo: soţul meu cu soacra mea, naşii împreună cu nişte prieteni. Au fost şase persoane pe rândul întâi pe care eu nu le-am văzut pentru că am avut reflectoarele în faţă. La final, la aplauze, am avut un mare şoc. Când s-a aprins lumina şi i-am văzut acolo, am fost impresionată, pentru că era un spectacol la Ploieşti, nu la Bucureşti, lângă casă.

- Cum faci să-ţi menţii tonusul, fumuseţea fizică?

- Fac 20 de minute Pilates în fiecare dimineaţă. Nu ţin niciun regim, nu fac ceva special. Sunt ovo-lacto-vegetariană, dar acesta este un mod de viaţă. Nu fac procedez aşa ca să arăt bine, ci pentru că nu mi-a plăcut să mănânc carne niciodată. E interpretată greşit de mulţi alegerea asta pe care am făcut-o. Cred că mă ajută mult faptul că nu fac excese, că sunt un om cu simţul măsurii. Dacă beau un pahar cu vin, mă opresc, nu beau două, dacă pierd o noapte, îmi calculez câte ore să dorm în noaptea următoare, ca să recuperez. Eu nu irosesc nopţile decât dacă mă duc să muncesc. Sunt un om normal, merg cu mijloace de transport în comun, cu metroul, cu autobuzul. Am maşină, dar îmi este uneori mai uşor să circul cu RATB-ul. Sau merg pe jos de acasă, de lângă Academia Militară până la Cinema Pro, la teatru.

„Sunt ortodoxă, dar mă rog numai în Catedrala Sfântul Iosif. La catolici”

- Cei de acasă au acelaşi regim de hrană?

- Nu. Pentru ei gătesc cu carne. Nu mă tentează niciodată pentru că nu-mi place! Nu mai mănânc carne din mai 1990 pentru că am fost suficient de matură să iau o decizie pe care o simţeam bună pentru mine.

- Eşti o persoană credincioasă? Ai simţit ajutorul lui Dumnezeu?

- Întotdeauna am avut o relaţie specială cu Dumnezeu pentru că, pe timpul sarcinii, mama mea se ruga la statuia Sfântului Anton din Catedrala Sfântul Iosif. Noi suntem ortodocşi, dar pentru că ea lucra vizavi de Spitalul Studenţesc şi era aproape de Catedrală, mergea acolo, la catolici, şi se ruga în fiecare marţi şi mi-a transmis şi mie cu timpul această linişte pe care ţi-o dă locul acela special. Am început să mă duc acolo de copil. Eu sunt născută la 7 luni, cu un kilogram şi nouă sute de grame, cu probleme. Au crezut că am murit la naştere. În drum spre vestita găleată am ţipat. Şi asta mă face să fiu determinată, să mă gândesc că totuşi, cineva acolo sus m-a iubit, m-a lăsat să trăiesc şi chiar să fac ceva, să las în urma mea ceva. Iar locul acela este al sufletului meu. Nu mă duc în nicio altă biserică. Mai intru la Elefterie pentru că am un părinte cu care mă mai sfătuiesc. La Catedrala Sfântul Iosif nu vorbesc cu nimeni de acolo, doar cu Cel de Sus. De câte ori am ocazia în cursul săptămânii mă duc, marţea, nu contează ora, nu contează dimineaţa, seara, stau la slujbe împreună cu toţi catolicii. Este o pace cu care pleci, de nepovestit în cuvinte. Slujba de la Catedrala Sfântul Iosif este una care te încarcă formidabil. Cred că este cu mine mereu în acele 21 de grame de suflet, pentru că, de fapt, asta suntem, ce rămâne după noi din tot învelişul acesta de carne şi oase.

„Am învăţat că nu trebuie să ai aşteptări ca să fii fericit”

- Te-ai gândit vreodată să schimbi religia?

- Da. N-am făcut-o, fiindcă mi s-a părut degeaba. Eu cred că nu contează că eu îmi fac cruce ca un ortodox. Mă raportez tot la Dumnezeu. Eu nu sunt o persoană care să facă pomeni, ritualuri, nu ţin posturi. Am ţinut o singură dată, dar mă frustrez de anumite lucruri şi faptul că devine frustrare nu-mi place. Eu vreau să mă simt bine cu mine şi să fiu fericită.

- Ce-I ceri lui Dumnezeu la rugăciune?

- În general, am învăţat că e bine să nu ai aşteptări ca să fii fericit, iar un alt punct foarte important este să accepţi realitatea. Acceptarea lucrurilor te face fericit. Pentru că toate problemele pe care noi le considerăm a fi probleme, le definim noi în cap ca fiind nişte probleme. Aici greşim!

„Schiţez mobilier «pro bono» pentru prieteni şi cunoscuţi”

- Cum îţi petreci timpul liber?

- Fac proiecte de design interior pentru prieteni. Asta e a doua meserie a mea. Eu desenez mobilă de când mă ştiu, apoi am făcut o şcoală de profil. Am vrut să urmez o şcoală de specialitate la noi, după ce am terminat Facultatea de Teatru, dar n-am găsit aşa ceva. Atunci am vrut să plec la Milano. Am mai intenţionat să fac pregătire cu cineva pentru Arhitectură, pentru că acolo era arhitectură de interior şi mobilier, dar în anul acela s-a întâmplat ceva şi n-am mai putut, şi am lăsat-o aşa, neterminată. Am spus demult că acesta este singurul meu vis neîmplinit, iar într-o zi, la o emisiune, am primit cadou un curs complet de design interior. Acum am actul de decorator de interioare avizat de Ministerul Muncii. Nu mi-am deschis firmă şi nici n-o să-mi deschid în foarte scurt timp, dar fac „pro bono” proiecte pentru cunoscuţi şi prieteni. E ca un fel de cadou dat mai departe pentru că mie mi-a venit de la Dumnezeu harul ăsta.

„Noi suntem singurii noştri stăpâni în viaţa asta”

- Urmezi programe de dezvoltare personală?

- M-am documentat, am citit, am şi un mentor. E cineva care nu mai trăieşte, dar care a scris nişte cărţi minunate. Am început să văd altfel lucrurile, am înţeles cine suntem cu adevărat şi cine putem fi. Noi suntem singurii noştri stăpâni, să facem ce vrem pe acest pământ în singura viaţă pe acest pământ. Singura de care suntem conştienţi. De prezent, de aici. Eu sunt un om care trăiesc în prezent: azi, acum, aici!

- Mai ai timp pentru citit altceva decât scenariile pieselor în care joci?

- Citesc diverse. Lângă Cinema Pro, pe strada paralelă, este o librărie ce are toate cărţile pe care ţi le poţi dori. Are un subsol şi de multe ori merg acolo singură. Când vin la spectacole, îmi iau o oră înainte şi stau în librărie, şi-mi adun la casă un teanc de cărţi, după care realizez că nu am timp să citesc atâtea printre toate activităţile mele zilnice. Nici nu mă pot băga într-o poveste precum cea în care creez ceva pentru că n-am cum. Dar pentru perioada când plec la mare, intenţionez să intru în librărie şi să-mi cumpăr toate cărţile pe care mi le-am lăsat în raft.

„Ştiu doar că e Iohannis preşedinte. În rest, la ce m-ar ajuta?”

- Urmăreşti emisiunile mondene?

- Nu. Eu încerc să trăiesc într-o lume a mea. Nu mă uit la televizor pe niciun post românesc de zece ani. Cu atât mai puţin la ştiri sau la emisiuni mondene. Urmăresc pe Netflix seriale, Outlender, Traveler. Mă duc, dacă sunt invitată, în anumite emisiuni unde ştiu că pot vorbi ceea ce vreau. Încerc să fiu în locuri în care găsesc oameni frumoşi, buni, în care nu sunt umilită sau jignită.

- Nici evenimentele politice?

- Nu. Ştiu doar că preşedinte este Klaus Iohannis. Atât! Pe mine personal nu mă afectează cu nimic să cunosc cine e premier, sau ministrul Culturii, sau alţii. Nici nu mă ajută şi nici nu mă încurcă. Nici posturi de radio româneşti nu ascult. Aud doar întâmplări de la cunoscuţi şi prieteni.

„Am o tulburare obsesivă de a face curat”

- Cum este o zi din viaţa ta?

- Nu seamănă nicio zi cu alta, ceea ce e un lucru minunat. În fiecare zi fac altceva. Am zile cu spectacole, luni, marţi, miercuri am grădiniţă, între timp mai fac şi lucruri prin casă, aprovizionare, spălat şi altele. N-am avut niciodată menajeră. Eu, soţul meu şi Radu facem tot. Sunt energică, rapidă. O curăţenie o fac în maximum o oră şi jumătate şi pot să spun că am o casă lună pentru că am o manie cu treaba asta. Mama n-a putut să suporte toată viaţa sa acest gând, că eu spăl pe jos. Mie îmi place să fac curăţenie la mine, inclusiv să spăl pe jos, să las curat în urma mea, să miroasă frumos acasă. E o tulburare obsesiv-compulsivă şi asta.

- Ce-ţi doreşti pentru viitor?

- Îmi doresc să fiu sănătoasă pentru că lucrurile se vor întâmpla oricum. Sunt la mare trei luni şi ador asta. Nu pot să trăiesc fără ea şi când nu va mai fi povestea asta cu munca cred că o să-mi închiriez ceva pentru trei luni la malul mării şi să revin la Bucureşti plină de energie, de bucurie.

„Eu sunt născută la 7 luni, cu un kilogram şi nouă sute de grame, cu probleme. Au crezut că am murit la naştere. În drum spre vestita găleată am ţipat. Şi asta mă face să fiu determinată, să mă gândesc că totuşi, cineva acolo sus m-a iubit, m-a lăsat să trăiesc“

„Am călătorit în locuri spectaculoase. Este o pasiune a mea“

- Cum îţi petreci vacanţele?

- Vacanţă e un cuvânt magic pentru noi. Ianuarie este luna noastră. Am dedicat-o nouă şi atât. Închid toate telefoanele, anunţ toţi colaboratorii mei că dispar, risc foarte mult pentru că este posibil să apară proiecte noi, e posibil să fie nişte emisiuni pe care să le pierd, pentru că se filmează în luna ianuarie. Am riscat şi am ales: „Noi”. De vreo 12 ani, vreo trei săptămâni din această lună plecăm împreună undeva pe planeta asta. Descoperim locuri minunate şi oameni senzaţionali. Plecăm în general în ţări mai calde. Am făcut toată Asia, Africa, America de Sud. Au fost călătorii spectaculoase!

„Am elevi de grădiniţă care acum sunt studenţi“

- Cum e lucrul cu copiii de la grădiniţă?

- E fascinant! Sunt îndrăgostită şi n-am să renunţ niciodată la această poveste pentru că mă încarcă atât de mult. Dacă ştii cum să ai o relaţie de iubire cu ei, se întoarce către tine imens acest dar. Dacă totul faci prin joacă şi din iubire, rezultatele sunt formidabile. Sunt de 17 ani implicată acolo. Am copii din grădiniţă care acum au terminat facultatea. Unul dintre ei este chiar băiatul directoarei de la grădiniţă pe care l-am avut elev în ultimul an şi acum termină Colegiul în Anglia. E frumos, e ceva care te bucură, şi cine nu poate să facă lucrul ăsta, cine nu are har să facă nici nu trebuie să o facă. De altfel, cred că nimeni nu trebuie să se lase constrâns într-o legătură profesională neconformă cu ceea ce simte. Cred că poţi să faci în această viaţă orice meserie doreşti...