de Carmen Ciripoiu
Are o voce de aur și un condei de argint. Nu cutează să-și facă planuri, pentru că nu vrea să iasă din voia Celui de Sus. Dar are întotdeauna orizonturi. Nu-și permite să-și dezamăgească publicul și nu stă niciodată, ca să nu o bată urâtul și singurătatea. Pentru orice jurnalist, ca doamna Sofia Vicoveanca să-și pună sufletul pe tavă în fața lui este cel mai mare vis împlinit. Citiți în rândurile următoare un interviu inedit cu privighetoarea Bucovinei, cea care vindecă răul și amarul.
„Cărțile mele nu se găsesc în nicio librărie”
- Nu ne-am auzit de câțiva ani, iar dumneavoastră sunteți parcă mai strălucitoare. În plus, cu puțin timp în urmă ați făcut 60 de ani de activitate în slujba cântecului. Doamnă Sofia Vicoveanca, de unde aveți atâta energie?
- Cu puțin timp în urmă, mai precis la 10 octombrie, am făcut 60 de ani de când slujesc muzicii populare, dar nu voi face un spectacol aniversar. M-ați ridicat în slăvi, vă mulțumesc mult pentru aprecieri. Cred că energia de care spuneți vine din faptul că nu mă las niciodată, pentru că nu mă uit în buletin. Eu zic că nu există vârstă, totul depinde de tine. Iar la mine cred că ține și de genă și poate brazda de unde vin mi-a dat tinerețea asta. Și mai cred că există fire nevăzute. Apoi, trebuie să facem totul cu măsură. Dacă nu credem în Dumnezeu și nu ne mulțumim cu ce ne dă, atunci nu e bine. La vârsta mea, eu încă dau drumul la glas. Acum, de Crăciun, mă bucur din suflet că va apărea un CD cu mai multe colinde, dar și un cântec despre răfuiala dintre bărbat și femeie. În fiecare cântec, eu am o poveste. Am pregătit 25 de piese, dar au rămas 12, pe care, dacă mă ajută Dumnezeu, le voi pune pe un alt CD, care să apară de Paști. Așa sunt eu, niciodată nu stau degeaba. În toți acești ani, am fost la Leprozeria de la Tichilești, la multe penitenciare și în locuri unde alții nu ar călca niciodată. Nu spun asta ca să mă fălesc, doar am vrut să-i fac pe oamenii năpăstuiți să uite câteva clipe de boală și de răul din viața lor. Și sper că am reușit.
- Ca urmare a faptului că niciodată nu stați, ați scos câteva volume de poezii care ne mângâie sufletul. De unde vine această inspirație?
- Anul acesta, pe 30 ianuarie, a ieșit pe piață și cel de-al patrulea volum, care se numește „Din culisele sufletului”. Ca să fiu sinceră, nu știu de unde vine inspirația pentru poezie. Poate de la faptul că am cunoscut bine viața și necazurile... Textele pentru cântece nu le fac eu, sunt culese, dar tot timpul notez câte ceva. Eu contribui la planul CFR-ului, iar atâtea lucruri văd pe drum, încât am deja 14 poezii noi. La primele trei volume am și câteva desene făcute în creion, tot de mine. Nu pot să stau niciodată degeaba. De 18 ani sunt văduvă și ca să nu mă bată urâtul și singurătatea, fac mereu ceva. În momentele cele mai încărcate, se nasc poeziile mele. Poezia e o descărcare de suflet, tocmai de aceea cărțile mele nu se vor găsi niciodată în vreo librărie. Sunt spectacole în care sunt singură pe scenă timp de două ore și împletesc poezia cu cântatul, iar cine dorește poate cumpăra și o carte.
„Port mărgele pentru că niciodată nu am avut o părere bună despre mine”
- Apropo de concertele cu care ne încântați sufletele. Mai țineți acel jurnal în care notați tot ce îmbrăcați și în ce loc?
- Da, sigur. De ani buni am acest jurnal. De ce? Noi, femeile, suntem neiertătoare. Întotdeauna în sala de spectacol sunt multe doamne care mă urmăresc și nu vreau să spună vreodată că m-au văzut îmbrăcată la fel. Am la Vicov vreo 250 de exemplare, dar tot ce e acolo nu mai poate fi purtat, sunt ciupite de înaripate și nu mai pot fi recondiționate. Am însă și la Suceava multe costume, de care mă folosesc. În casă am costume și cărți. Nepoata mea cea mare, care e acum studentă, mi-a spus să nu dau niciodată vreo carte. Dar am și multe mărgele. Și asta pentru că niciodată nu am avut o părere prea bună despre mine. Când m-am căsătorit, nu am fost mireasă. Totdeauna când vii de la o nuntă, toată lumea întreabă cum a fost mireasa și nu am vrut să se spună despre mine ceva urât. Deși soțul meu spunea că sunt frumoasă și, sigur, în timp mi-am dat pumni în cap. Dar mi-a plăcut mereu să fiu eu. Și în muzică, dacă cineva a scos la lumină ceva ce eu cânt, renunț la acea melodie. Mi-amintesc că la un moment dat, la Filarmonica de Stat din Arad a avut spectacol o cântăreață foarte frumoasă și talentată, Maria Pietraru, din Bacău, iar eu m-am ascuns după o perdea să o ascult. Acum, ca să fac o paranteză, generațiile tinere joacă în timp ce tu cânți. Când a intrat ea, lumea a exclamat, pentru că era splendidă. Eu mi-am spus în acel moment că la mine nu vreau să facă nimeni așa. Nu am vrut să întrebe nimeni cum am fost pe scenă, ci să le rămână în suflet melodiile mele. Iar legat de mărgele, să le privească lumea, nu să se uite la mine. Iar acum am ajuns să am atât de multe, că nu le mai știu numărul.
- Dar pare că ați fi descoperit secretul tinereții fără bătrânețe. Care e rețeta frumuseții dumneavoastră?
- De când sunt văduvă, nu mai gătesc. Am fost invitată la Masterchef și nepoțica mea cea mică a spus să mă duc, dar doar cu borșul de sfeclă. Dar nu am fost. Sigur că nu stau nemâncată, însă merg pe minuturi. Fac tartine, ouă moi cleioase, iar vara beau mult lapte de capră. Și apoi, grijile își spun și ele cuvântul, parcă acum emoțiile sunt mai mari ca la început. La fiecare spectacol, intru parcă într-un examen. Am tenul foarte uscat și folosesc ulei de măsline extra. Pun într-o sticlă busuioc uscat, frunze și flori, apoi torn ulei și cu acest produs mă demachiez. E foarte bun și pentru păr. De asemenea, folosesc mască cu gălbenuș și ulei de măsline sau mască cu măr și iaurt. În general, le pun pe față când mă uit la televizor, mă clătesc cu apă caldă, apoi rece și îmi dau la final cu Apidermin.
„Ascult mereu negativele înainte de a pleca la evenimente”
- Umblă vorba prin târg că aveți o rugăciune pe care o spuneți zilnic...
- Am mai multe, dar totdeauna spun: „Doamne, te rog ajută-mă să nu te supăr pe tine, nici pe alții și ajută pe toată lumea”. Am gustat din toate bucuriile date de Dumnezeu. Se spune că Domnul e dincolo de ușă. Ne așteaptă. Dar clanța e la noi. Trebuie doar să deschidem, că El ne primește pe toți. Dar păcatele sunt grele și nu prea ajungem la clanță. Îi mulțumesc mereu lui Dumnezeu că îmi dă o clipă, o zi, în care să nu mă supăr pe nimeni.
- Viața v-a pus la multe încercări. Ce v-a dat forța să mergeți mai departe?
- Lucrul. Cât mai mult, ca să nu apară noaptea, pentru că atunci nu e bine. Îmi găsesc mereu câte ceva de făcut, chiar dacă stau la bloc, ba spăl, ba calc, sunt activă pe Facebook și nu dorm deloc ziua. În plus, ascult mereu negativele înainte de a pleca la evenimente. O singură dată mi s-a întâmplat, la un eveniment cu ștaif, să uit ultima strofă. Pur și simplu, s-a șters din memorie și atunci le-am spus oamenilor că le-o voi cânta data viitoare. Sigur că lumea a crezut că a fost regie și toți au fost extrem de bucuroși. Dar de atunci, repet mereu.
„La fiecare sfârșit de martie, eu rămân fără glas”
- Ați făcut mereu tot ce se poate ca să nu dezamăgiți pe nimeni. Dumneavoastră ați trăit acest sentiment?
- Există om pe pământ care să nu fi fost dezamăgit? Când simți că nu ești pe placul cuiva, ocolește-l. Întotdeauna, înainte de spectacol, eu vorbesc cu băieții de la lumini să-mi lase măcar o porțiune de sală, să văd chipurile oamenilor. Mă las purtată de privirea lor. Transmit emoție și îmi vine înapoi emoția din sală. Eu am mare nevoie de public, îmi plac oamenii, chiar dacă ne înțepăm uneori unii pe alții. Dacă fiecare ne-am vedea de pătrățica noastră, ar merge totul bine.
- Ați spus la un moment dat că în fiecare an, în luna martie, vi se întâmplă anumite lucruri. Despre ce este vorba?
- La fiecare sfârșit de martie, când s-a stins mama, eu rămân fără glas, așa că mă feresc să am concerte. Cred că e o legătură cu ea.
- Pentru că ați deschis cufărul cu amintiri, a fost mama îngerul păzitor? Eleganța aceasta pe care o afișați mereu ați luat-o de la ea?
- Mama a fost extrem de sensibilă, dar foarte interiorizată și mi-o amintesc cântând în casă. Niciodată nu a vrut să se expună, probabil din cauza greutăților vieții. Când ne-am refugiat din Basarabia, am venit la o mătușă, la Vicol, la Bivolărie, și mama a luat cu ea năframa și cămașa de mireasă. Acestea le voi purta eu pe 26 decembrie, la un spectacol ce va fi difuzat de Crăciun. Atât de mult l-a iubit pe tata! El, săracul, a venit acasă după cinci ani de prizonierat și nu ne-a vorbit niciodată despre momentele prin care a trecut. Tata nu a băut, nu a fumat, a fost un om foarte demn. Nu-l interesa niciodată ce face vecinul, însă dacă cineva îi lua cât negru sub unghie din ce i se cuvenea, era neiertător. Cât privește eleganța de care vorbiți, cred că tot din adânc curge. Eu mă regăsesc în cântecele doinite în amar, în bocete. Iar de îmbrăcat, o fac singură. Cred însă că dacă femeile ar privi cum se asortează toamna, ar fi cele mai elegante.
„La noi sosesc și Moș Dumitru, și Moș Andrei”
- Tradiția aceasta minunată a Bucovinei de sărbători le-ați transmis-o și nepoțelelor dumneavoastră?
- Întotdeauna. În plus, de Sărbători, fetele vin să mă ureze, altfel nu primesc cadouri. Cu ani în urmă, stăteam toate trei la povești și eu le-am spus că dacă se vor spăla pe mânuțe, își vor strânge jucăriile, vor veni și Moș Dumitru (n.n. - Sfântul Dumitru) și Moș Andrei (n.n. - Sfântul Andrei), iar ele au întrebat ce le va aduce. Și acum vin acești doi moși, pentru am învățat de la mătușa mea ca atunci când promit ceva, să mă țin de cuvânt ca să zică nepoatele că nu e nimeni ca mămuca.
- Nepoatele vă spun doar mămuca, nicidecum bunica...
- Mămuca la țară spun fetele care vor să intre pe sub pielea mamei. Fetele mele așa au ales, iar acum și băiatul meu îmi spune la fel. Pe fiul meu, Dumnezeu mi l-a dat. Nu aveam copii și ne-am decis să înfiem. În anul 1970 a fost o inundație mare în Ardeal și a apărut o listă cu copii rămași fără părinți care urmau să fie înfiați. Și ne-am înscris și noi, dar până la urmă nu s-au mai dat. La o lună de la acest moment, am simțit că voi fi mamă. La naștere, mi-a scăzut glasul cu o terță și de atunci am început să port costum și basma neagră. Am șocat, pentru că am amintit tuturor de bunici.
„În ianuarie, mă duc cu familia la Marea Moartă, în Iordania”
- Obișnuiți să plecați în vacanțe cu toată familia. Unde plănuiți să mergeți în viitorul apropiat?
- Pe 6 ianuarie 2020 plecăm toți, fără nepoata cea mare, care stă să învețe, la Marea Moartă, în Iordania, iar pe 12 ianuarie ne vom întoarce. Pe vremea lui Ceaușescu aveam câte șapte-opt ieșiri pe an și mă uitam în vitrine, ca la muzeu. Mă miram ce viață au oamenii de acolo... La Ierusalim am fost de multe ori cu copiii, dar prima dată a fost ceva ce nu se poate spune în cuvinte.
- Cu ce gânduri întâmpinați anul care stă să bată la ușă? Ce proiecte de viitor aveți?
- Abia aștept să scot CD-ul de Paști. Dar nu vreau să fac planuri, pentru că Dumnezeu are planul Său. Toți avem și părți întunecate, și părți luminoase. Am tot felul de propuneri, vom vedea la momentul potrivit, pentru că eu nu iau niciodată vreo hotărâre înainte de Sărbătorile de iarnă.
- La ce visați, doamnă Sofia Vicoveanca?
- Fiecare dintre noi, înainte de a veni pe lume, are drumul sortit. Îmi doresc sănătate, putere și să nu judecăm. Să fim zâmbitori, nu doar încrâncenați.
- Un gând pentru cititorii revistei „Taifasuri”...
- Țucă-vă sufletul! Sfintele Sărbători să vă găsească sănătoși, frumoși, împăcați cu Dumnezeu și cu pâine dulce pe masă. La mulți ani!
„Am mâncat dintr-un blid cu găina mea, Negruţa“
- Încă din copilărie ați iubit mult animalele...
- Totdeauna o să iubesc animalele. Când eram mică am avut o găină cu picioare scurte, pe care o chema Negruţa, iar când mama îi punea mâncare în blid, ea ciugulea dintr-o parte și eu mâncam dintr-alta. Știu că vara îi puneam o basma pe cap și ea stătea. Ba chiar o așezam în leagăn și o legănam. Într-o zi însă, fiind foamete foarte mare, m-au chemat la masă și mi-au spus că avem carne. Am întrebat de unde și atunci mi-am amintit că nu o văzusem pe Negruța. Am ieșit afară și undeva, în zona gunoiului, i-am văzut penele. Nu am pus gura pe carne și am plâns foarte mult. Și iubesc mult câinii. Ei nu mă atacă niciodată, doar oamenii... Am fost la Moinești la o prietenă care are un câine rău, pe Lăbuș. Ca să nu mi se întâmple ceva, ea l-a închis, dar eu i-am spus să-l elibereze. Când m-a văzut, el s-a pus în două labe și a început să mă pupe.
„În bradul de Crăciun, puneam prăjiturele făcute de mama“
- Cum arăta Crăciunul copilăriei dumneavoastră?
- Prima dată când am fost la o închisoare, la Rusea, în Basarabia, era cu o zi înainte de Crăciun. Când am intrat, am văzut femei îmbrăcate în haine normale, nu în zeghe, cum mă așteptam, și un brăduț împodobit cu hârtie creponată. Mi-am amintit de copilărie, de acea perioadă când era liniște și pace. Dacă ar fi să o iau de la capăt, nu aș muri niciodată de foame, pentru că am învățat să cos, să împletesc, să țes. Mama spunea: „Fata mea, săraca, fără o palmă de pământ, bogăția ei e hărnicia”. În bradul din copilăria mea puneam prăjiturele pe care le făcea mama din aluat, iar de la masă nu lipseau niciodată ciorba, piftia, dar și sarmalele și cârnații. Mergeam cu mama cu plugușorul și primeam nuci și zahăr cubic. De asemenea, noi am primit mult timp pachete din America, pe care nu știu cine le trimitea, constând în conserve, zahăr, ciocolată. Aveam pe zi o porție cât unghia și stăteam mult timp cu bucățica aia ca să nu se termine. În toți anii care au trecut, nu am mai simțit niciodată acel gust.