de Mircea M. Ionescu

Florin Fătulescu, un nume de rezonanţă în teatrul contemporan. Un trubadur al absurdului, îndrăgostit la 14 ani de Eugen Ionescu şi de Beckett. A strălucit intens un deceniu pe scenele româneşti, refuzând barierele cenzurii comuniste. S-a (z)bătut pentru piesa românească, oferind zeci de spectacole memorabile, incredibile pentru acele vremuri. A obţinut marile premii naţionale. Sufocat şi de „anii lumină”, a trecut Oceanul. S-a oprit la Hollywood, unde, cu harul său venit din Olimp, a cucerit mai tot ce se putea în materie de teatru! Acum doi ani a revenit pe scena dragă de acasă, cu un Vişniec şi cu un încântător Ionescu. Acum s-a reîntors la Bucureşti, cu un Tennessee Williams şi cu aceeaşi minunată poftă de teatru şi de viaţă...

„Dumnezeu m-a luat de la fotbal şi m-a făcut regizor!”
- Florin Fătulescu, ce mai ştii despre... Florin Fătulescu?
- E cam greu să spun asta, ce ştiu... Mă caut pe aici, prin România. Mă reîntâlnesc cu ăla tânăr şi entuziasmat de teatru şi de viaţă. Din păcate, nu mai am toţi prietenii. Unii s-au dus în ceruri, unii pe alte meleaguri. Îmi caut amintirile.

- N-ai revenit doar pentru amintiri...
- Am venit să fac şi ceva teatru, dacă e posibil. Repet, acum, la Teatrul Mic, ultima piesă a lui Tennesse Williams, scrisă cu nouă luni înainte de a muri. S-a jucat puţin, în ‘82, la Chicago. Cădere, n-a avut succes... Toamna trecută, cineva mi-a trimis-o, am citit-o şi am zis că pot să fac o treabă bună. Va fi o premieră europeană, nu doar în România. Nu m-am fixat încă la titlu. Ori „Casa termitelor” ori „Sonată gotică” ori „Comedie gotică”...

- În ‘87 ai plecat în SUA ca un valoros regizor român. Acum eşti un cunoscut director de scenă româno-american...
- Sunt doar regizor! Regia are un limbaj universal. Când am debutat pe scena americană, la şase luni după ce am ajuns în State, nici nu ştiam engleza.

„Toate marile iubiri cer un tribut”
- De ce regizor de teatru?
- Pentru că asta este meseria, viaţa mea.

- Cum ai ajuns aici? Te putea fura în copilărie altă pasiune?
- Da, fotbalul! Când eram micuţ, eram portar bun. Dumnezeu m-a luat însă de la fotbal şi m-a dus la teatru. Mi s-a descoperit o miopie, a trebuit să-mi pun ochelari şi nu s-a mai putut. Atunci am lăsat mingea, am trecut la vioară...

- N-a fost nici vioara! Dumnezeu te hărăzise pentru teatru...
- Pe la 14 ani m-am dus să văd spectacole. M-au atras luminile, emoţiile, întunericul. Farmecul ce se declanşează când se stinge lumina şi apar acele spirite frumoase...

- Şerban Ionescu mi-a spus că, pe la 16 ani, vă ocupaţi de „Cântăreaţa cheală”!
- Am şi jucat-o! Nu în public. Aveam o săliţă la Şcoala Populară de Artă, un reflector şi un pian. Luam cheia când voiam şi jucam acolo Eugen Ionescu şi „Godot”...

- La 16 ani ai debutat practic ca regizor!
- Da. „Cântăreaţa cheală” a fost primul meu spectacol...

- Asta înseamnă că drumul la facultatea de regie a fost uşor...
- Mai greu a fost să termin liceul! N-aveam timp să termin şcoala. Mă ocupam numai de teatru. De asta a trebuit să repet clasa a XI-a de patru ori! Toate marile iubiri cer un tribut. Acum îmi dau seama că puteam să devin regizor profesionist mai devreme cu patru ani...

- Cumplita cenzură, din anii ‘80, te-a stârnit formidabil...
- Sigur, cenzura aia cumplită, caraghioasă azi, m-a stimulat foarte mult. Mă obliga să gândesc în dodii, să caut imagini, „chei”, să nu se prindă „tovarăşii”. A fost un miracol că s-au jucat „În căutarea sensului pierdut” şi „Dirijorul”! Au fost şi alte spectacole „cu probleme”. Eram un regizor incomod. Cu multe „meciuri” la Judeţene şi la Consiliul Culturii. Înainte să plec în America, spectacolul meu „Arca Bunei Speranţe” a luat Marele Premiu al Festivalului de la Braşov. Numai că numele mi-a fost şters de pe afiş!

- A fost picătura?
- Am trecut cu încăpăţânare, ba chiar zâmbind, atâtea bariere, cenzura care te măcina, care încerca să te umilească. Începusem însă să ne cam sufocăm, aveam nevoie de libertate.

- America a însemnat pentru tine „În căutarea sensului pierdut”?
- Aveam nevoie de sens. Fără sens nu existăm. Doar vegetăm...

„Sinucigaşul” i-a dat viaţă...
- Cum l-a descoperit America pe regizorul Florin Fătulescu?
- Când am plecat în America, mi-am zis că o să montez şi acolo, unde eram un nimeni. Voiam să văd spectacole. Căutam în ziare ce se joacă în zona Los Angesului şi am descoperit o piesă de Peter Weiss, „Marat Sade”. La teatru nu mai erau bilete. Rodica, soţia mea, le-a explicat în engleză că sunt regizor român şi că vreau să văd spectacolul, chiar dacă stau pe jos. A venit directorul teatrului. Peste câteva zile m-a invitat la o cafea şi m-a întrebat dacă nu vreau să pun o piesă la el. Aşa am debutat cu „Sinucigaşul”.

- Cu care ai luat… şapte premii!
- Am avut şi mare noroc, am avut-o şi pe Rodica lângă mine. Ea ştia engleza, ea credea în steaua mea. Dacă Eugen Ionescu este mentorul meu teatral, Rodica reprezintă mentorul perioadei mele americane. Cu ea am discutat fiecare spectacol, ea mi-a asigurat la atâtea montări ilustraţia muzicală şi, mai ales, a ţinut vie flacăra din mine... Am fost onorat întotdeauna să montez Eugen Ionescu. Exista de când mă ştiu o afinitate între noi. Dincolo de aprecierile pe care mi le-a transmis iniţial prin directorul teatrului „Stages” şi, apoi, personal în corespondenţa noastră. M-a invitat să-l vizitez la Paris, dar, din păcate, am ajuns presa târziu. E unul dintre regretele mele...

- Cum se vede teatrul românesc de peste Ocean?
- Bun, bun! A rămas acelaşi teatru de calitate. Un pic mă surprinde de ce atâţia bani în decor şi în tehnica asta modernă care te cam îndepărtează de teatru, te duce spre banda de film...

- Care-i diferenţa dintre regizorul român şi cel american?
- Timpul! În America trebuie să dai un spectacol în cel mult şase săptămâni. Aici, şi în patru, cinci, şase luni...

- Dacă ar fi să faci o comparaţie între actorul român şi cel american?
- Actorul american se îngrijeşte, parcă, mai mult de vocea sa, instrumentul de exprimare.

„Uneori mă simt prea copilăros, alteori nemotivat de matur. Mereu bolnav de teatru şi de viaţă. În căutarea unui sens niciodată pierdut...”

„Nu mă interesează filmul!”

- Trăieşti în Hollywood! Nu te-a tentat cinematograful?
- Nu mă interesează filmul! Puteam să fac, la Hollywood, măcar o şcoală de regie film, dar nu m-a interesat. Sunt două lucruri separate. Prea multă muncă în film şi nu atâta artă. În teatru, ca să ajungi la artă, nu trebuie să apelezi la computere, cum e în film. Citeşti textul, alegi actorii şi după două săptămâni începi să te joci cu ideile, nu cu tehnica...