de Carmen Ciripoiu
De când Olguța Berbec a apărut pe scena românească, muzica noastră populară pare să aibă un alt suflu. Unul tineresc, proaspăt, dar în același timp și… cult. Cum a reușit o olteancă să ajungă una dintre cele mai apreciate cântărețe? Prin ambiție, perseverență, atitudine și convingerea că tot ceea ce ține de artă vine de undeva, de Sus. Are lumină și liniște în suflet și e sigură că viața a fost tare bună cu ea. Pentru că i-a dat talent, sufletul-pereche, dar și o fetiță ca un înger! Povestea de basm a îndrăgitei interprete Olguța Berbec, în rândurile următoare.
„Ne-am ridicat un mic conac în Mehedinți și, de când a început pandemia, locuim acolo”
- Când spui Olguța Berbec, te gândești la frumusețea Mehedințiului și la puterea de a răzbate în viață a oltencelor. Cărui loc îi spuneți acasă și unde începe povestea cântecului popular?
- Dintotdeauna, acasă înseamnă Mehedinți. Și tot acolo este și locul copilăriei mele, la Mărășești. În acest loc extraordinar de frumos am stat până am terminat liceul, la Baia de Aramă, la șase kilometri de sat. De când a început pandemia, locuim aici, în casa noastră de vacanță construită recent. Soțul meu este bănățean, din Timișoara, și eu l-am urmat, pentru că nu am vrut să-l rup cu totul de zona lui. Am ales acest oraș și pentru Cezara, fiica noastră, care acum are 4 ani, fiindcă ne dorim ca acolo să facă școala.
- Zice lumea că locuința dumneavoastră din Mehedinți arată mai mult a conac…
- Așa și este. Îmi place să spun că e un mic conac boieresc. Casa este făcută în stilul rustic francez, respectat ca la carte, pentru că suntem îndrăgostiți de ţara lui Napoleon și de Italia. Am ridicat o casă boierească clasică, care nu e sclipitoare, are mult lemn și piatră, șemineu și foc real ce arde și un râu care trece prin grădină. Cred că așa arată Raiul! Mă bucur enorm că am putut să o construim înainte să înceapă pandemia. Când ne-am apucat să o ridicăm, toată lumea ne întreaba de ce vrem casă la sat. Părea ciudat pentru toți. Dar în această perioadă pe care o trăim, iată că se justifică. Ne-am mutat aici cu doar câteva zile înainte de intrarea în Starea de Urgență. Nu am știut nimic, pur și simplu am venit pentru că ne-a fost drag dormitorul, care era gata. În consecință, nu am avut timp să ne panicăm. Avem pregătită acum și o cameră unde vom face studio, dar deocamdată acolo studiază soțul meu, Remus Novac, care este taragotist.
„Mama a fost mai severă. Pentru ea, părintele trebuia să-şi sărute copiii când dorm”
- Cum a fost momentul când ați plecat de acasă?
- În anul întâi de facultate s-a întâmplat. Eu am terminat liceul de matematică-fizică, Facultatea de științe economice și am și un master în management. Școala populară de arte am început-o în anul doi de facultate, la clasa doamnei Emilia Drăgotoiu Nanu, un excelent pedagog. Domniei sale îi datorez enorm pentru că mi-a fost și îmi este și acum mentor și părinte.
- A cântat cineva în familie?
- Nimeni. Mama a fost casnică, iar tata miner. La sat toată lumea cânta, nu era nimic extraordinar în asta. Drept urmare, mie mi s-a părut ceva firesc. La liceu, am intrat într-un grup de copii, dar nu am avut niciodată gânduri de carieră. Nici când m-am înscris la Școala populară de artă nu mi-am pus vreodată problema că voi ajunge vedetă a muzicii populare. Doamna Nanu a văzut în mine ceea ce eu nu vedeam! Și am înțeles atunci că acesta este drumul meu. Ulterior, am mers trei ani la festivaluri și concursuri și am luat 50 de premii. Dacă stau bine și mă gândesc, cred că am prins ultimul val. Acum interpreții nu mai gustă din bucuria de a câștiga un concurs. Toți vor să fie pe YouTube. Cred că nu mai au răbdare, confundă popularitatea cu valoarea! Oficial, eu am debutat în 2005, dar am urcat pe scenă în clasa a IX-a. Erau spectacole la cămine culturale și a venit mama să mă vadă. Dar ea a avut credința că trebuie să-mi iau un serviciu la stat. Știu că era foarte emoționată, dar nu m-a aplaudat. Mama a rămas cu principiul vechi că părintele trebuie să-și sărute copiii când dorm. Când am apărut prima dată la televizor, după ce am fost la „Tezaur folcloric”, tata n-a putut să se uite și a ieșit afară. I-a venit să plângă!
„Până în anul IV de facultate am fost cu vacile”
- Cum ați descrie copilăria dumneavoastră?
- Simplă și frumoasă. Soțul meu râde și acum când aude că am fost cu vacile până-n anul IV de facultate. În vacanță mergeam la fân, la adunat de prune. În satul meu, copiii încă mai trăiesc așa. Fetița noastră stă mai mult în Mehedinți și când ajungem la Timișoara devine foarte curioasă. La țară, nu sunt atâtea tentații și mă bucură asta. I se pare firesc că păsările trebuie îngrijite, că bunicii trebuie să muncească. Ajută și ea la strânsul ouălor și știe că acestea provin de la găini, nu de la supermarket.
- Spuneați că tata a fost miner, o meserie care implică multe pericole…
- Da, tata a fost miner de subteran. În acea perioadă, 90% dintre părinți lucrau în mină. Noi am trăit bine pentru că salariile de mineri erau destul de mari atunci. Era un privilegiu că tata era la mină și abia acum înțeleg sacrificiul lui. El a fost un om foarte bun, dar și un stâlp de neclintit. Mama era puțin mai severă, dar avea și ea multă blândețe.
„Fetița noastră știe «Tatăl nostru» cumva, de când a început să vorbească”
- Cum a fost copilul Olguța Berbec? Năzdrăvană sau foarte cuminte?
- Prostii am făcut și eu, dar nu precum Cezara. Una gravă a fost atunci când m-au lăsat părinții singură în casă. Aveam locuință cu etaj și eu m-am aruncat pe geam. Ce-i drept, am căzut pe iarbă și n-am pățit nimic. Îmi amintesc cu mare plăcere de momentul în care veneau bunicii și mergeam la biserică. Când ne întorceam acasă, stăteam toți la masă, apoi ne uitam la „Tezaur folcloric”. Acum merge mama cu nepoatele la biserică și Cezarei îi place foarte mult. Sunt extrem de fericită că mai am și acum o bunică în viață.
- În copilărie l-ați descoperit pe Dumnezeu?
- Da, atunci am început să înțeleg ce înseamnă Dumnezeu și când am crescut, mi-am dat seama de imensa sa putere și bunătate. În copilărie cântam Prohodul în Vinerea Mare și mi-am păstrat acest obicei și acum. Încă sunt emoționată când mă invită părintele să interpretez un colind. Bunica a fost cea care m-a învățat să spun rugăciuni și făceam asta seară de seară. Cezara știe „Tatăl nostru”, cumva, de când a început să vorbească. A învățat și „Înger, îngerașul meu” și, pe sărite, pasaje din alte rugăciuni. De altfel, cea mai prețioasă filmare cu fiica noastră este atunci când recită curat, pur, „Tatăl nostru”. Are și o memorie foarte bună.
„Am în jur de 70-80 de costume populare întregi și peste 100 de ii, toate vechi”
- Am înțeles că sunteți îndrăgostită de costumele populare și, drept ur- mare, aveți și multe piese de colecție.
- Așa este. Am în jur de 70-80 de costume populare întregi și peste 100 de ii, toate vechi. Și câteva noi, primite, care nu mă fac însă la fel de fericită. Le port doar pe cele vechi. Costumele le țin acasă într-un dressing special. De când a început pandemia, le-am împrospătat, le-am călcat. Trebuie spălate din când în când și fac asta folosind săpun de casă. Sunt atât de bine făcute că nu s-au stricat nici când le-am introdus în clor diluat cu apă.
- Copilăria înseamnă și preparatele culinare ale bunicii și mamei. Ce v-a rămas în suflet? Cine este bucătarul familiei?
- Pentru mine cel mai gustos desert din lume rămâne orezul cu lapte. Mama face și acum pâine și are un gust extraordinar. Am înțeles cât de important e să rămâi aproape de părinți și de tine. Pentru că ne trecem cu toții… Și ar trebui să fim toți conștienți de acest lucru. În ceea ce privește bucătăria, Remus e un chef extraordinar. El face o mâncare excelentă, eu gătesc pentru supraviețuire. E expert în specialități vânătorești, deserturi italienești, bruschete, burgeri, pateuri, delicatese. Și pentru că trebuie să fie cineva și la munca de jos, eu spăl vasele și fac masa frumoasă.
„Piesa «Peste un râu trece o punte» a venit de undeva, de Sus”
- Sunt curioasă. Câte piese ați scos până acum? Aveți vreo melodie care vă este cea mai dragă?
- Sincer, nu știu. Dar am patru albume cu piese proprii sau editate. Și toate îmi sunt dragi, mai ales ultimele două albume, care au textele și liniile melodice proprii. Cred că mi-e foarte aproape de suflet melodia „Peste un râu trece o punte”. E legată de copilărie. Nu vreau să mă despart niciodată de satul meu, pentru că doar rădăcina mă face mai puternică. Această piesă cred că a venit de undeva, de Sus. Întâi am privit acea punte care e în sat, apoi m-am gândit la melodie. În câteva luni a ieșit și clipul.
- Toată lumea are un vis în copilărie. La dumneavoastră cum a fost?
- Am avut norocul să o prind pe Marioara Murărescu, care a fost un punct de referință pentru folclorul popular. Cei care au fost contemporani, știu asta. Nu cred că va mai exista cineva care să facă ce a reușit ea timp de 30 și ceva de ani, la o calitate fără cusur. Când eram copil, îmi doream să cânt la „Tezaur folcloric”. Și am avut noroc că m-a văzut în festivaluri și m-a chemat. Marioara Murărescu a fost ca o sită prin care se cerneau artiștii. Acum, cine dă din coate mai tare sau are resurse financiare reușește!
„Soțul meu este combustibilul, iar eu motorul”
- Aveți o poveste de dragoste foarte frumoasă cu soțul dumneavoastră. Când v-ați da seama că el este alesul?
- Când l-am văzut. A fost dragoste la prima vedere! Nici mie nu-mi venea să cred. Noi ne-am cunoscut la o nuntă. El cânta cu formația și eu eram solistă invitată. Nu știam nimic despre ei, dar Remus mă cunoștea de pe Internet și de la televizor. Și el a mers la festivaluri, dar nu ne-am întâlnit niciodată. După ce l-am cunoscut, am fost în pelerinaj, la Iași, la Cuvioasa Parascheva. Apoi m-am plimbat în Parcul Copou și mi-am făcut o fotografie acolo și cu poezia „Dorința” care e scrisă pe o alee. Am cuprins și teiul lui Eminescu. I-am trimis fotografia lui Remus, care mi-a răspuns doar atât: „Prea frumos”. Într-un an ne-am mutat împreună, apoi a venit copilul și mergem mână în mână de șase ani.
- Cum se înțelege o olteancă cu un bănățean?
- Soțul meu e foarte tăcut, dar el este echilibrul. Soțul meu este combustibilul și eu motorul. Nu pot să fac nimic, dacă știu că el este supărat pe mine, pentru că noi ne completăm foarte mult. Remus e un om foarte bun și nu spun asta pentru că e soțul meu. Are o educație extraordinară și are rușine. În ziua de astăzi, acest lucru mi se pare o virtute. Apreciez ce știe să spună și când să spună. Remus a terminat Liceul de muzică, a făcut Conservatorul, e muzician. Tot timpul se miră de mine cum pot să cânt atât de bine, fără să fi studiat.
„Prima dată când am fost la Ierusalim eram însărcinată în șase luni”
- Cum vă alegeți destinația pentru vacanță? Preferați locurile agitate sau spațiile izolate de lume?
- Sunt foarte bucuroasă că am ajuns de două ori la Ierusalim. Prima dată a fost un cadou de la nașii noștri de cununie, un preot cu preoteasa lui. Noi avem două perechi de nași, părintele cu soția sa și Mihai Morar cu doamna lui. Prima dată când am ajuns la Ierusalim eram însărcinată cu Cezara în șase luni. Ulterior, am cununat o pereche și le-am făcut cadou, la rândul nostru, o excursie la Ierusalim. Așa am ajuns a doua oară pe pământul sfânt. E un loc de care mi-e tare dor, unde m-aș reîntoarce oricând, pentru că acolo e focul nestins al credinței. O trăire aparte pe care nu o găsești nicăieri. La Ierusalim, vezi cu sufletul! Alte locuri iubite de noi sunt așa cum v-am spus, Franța și Italia. De la Toulousse, ne-am luat și câinele. Am făcut 50 de ore dus-întors.
- De ce tocmai de acolo?
- A fost o aventură. Remus este pasionat de vânătoare, e înscris în diferite grupuri și urmărea rasa Petit blue de gascon. Am ajuns noaptea la o fermă, l-am luat, cu toate documentele, cu pașaport internațional. Pipo, cățelul nostru de vânătoare, e nemaipomenit. Are urechi mari și nu latră, el urlă. La prima vânătoare, l-au lovit mistreții și de atunci nu-l mai lăsăm, pentru că nu mai vrem să riscăm. În plus, Pipo e prietenul Cezarei. Și mai avem și o pisică, pe care fetița a botezat-o Tom și care se înțelege fantastic cu câinele nostru.
„Fanul nostru cel mai înfocat este turcul Umit“
- E adevărat că ăl mai înfocat fan al dumneavoastră nu e un român, ci un turc?
- Așa este și pe admiratorul nostru îl cheamă Umit. Cred că m-a cunoscut prin intermediul clienților care merg la bijuteria pe care o are în Turcia. I-a plăcut mult cum cânt și, la un moment dat, a scris la emisiunea lui Măruță că vrea să mă cunoască. La început am fost sceptică și am spus că nu doresc. Când am văzut că a venit special din Turcia la emisiune, m-a impresionat. Acum vreo trei săptămâni, mi-a trimis două cutii cu baclavale și flori cu primul client român pe care l-a avut după pandemie. E un om extraordinar și vrem să-l chemăm la noi în vizită. Zilnic ne scrie pe Facebook și o face foarte bine în limba română. Și tot la capitolul fani se înscrie și o familie de pensionari din Turnu Severin, care au o cameră doar cu fotografiile mele, păpuși îmbrăcate ca mine în costum popular. La ei găsești toate înregistrările, au păstrat capturi de pe televizor, au notat tot ce era important. Suntem prieteni de mulți ani, au venit cu băiatul lor la nunta noastră. Fac parte din familie practic...
„Voi scoate al cincilea album din cariera mea cu maestrul Botgros“
- Când preconizați că va ieși pe piață un alt album?
- Am în lucru un nou album pe care l-am trimis la Chișinău de anul trecut, la maestrul Botgros. Din nefericire, din cauza pandemiei, trebuie să mai stăm puțin. Ei nu au voie să facă nimic, nici să imprime, nici să meargă la repetiții. Când se va da drumul, cred că vom imprima vreo 20 de piese, dar încă nu știu câte vor fi pe album. E al treilea album pe care-l voi scoate cu maestrul Botgros (şi care va fi dedicat celor care îmi iubesc muzica și producătorului meu muzical, domnul Daniel Ijac) și al cincilea din cariera mea.
- Aveți vreun sfat pentru tinerii care aspiră la meseria de artist?
- Să fie sinceri cu ei înșiși. Dacă te accepți pe tine cu bune, cu rele, te poți corecta. E important în viață să te știi un om bun în primul rând.