de Dana Buzăianu
Când vorbim despre Vunk, vorbim despre originalitate, vorbim despre o naturalețe aparte a pieselor, despre dăruire, dar și despre o dragoste orientată către public, acest ultim aspect fiind, probabil, ingredientul care a așezat cei 26 de ani de existență a trupei unul lângă celălalt. Fiind una dintre cele mai longevive trupe din industria românească, Vunk a reușit să survoleze moda trecătoare a muzicii, rezonând perfect prin melodiile marcă personală cu trăirile celor care îi ascultă. Cu Cornel Ilie, solistul trupei, omul de care se leagă imaginea Vunk, ne-am întâlnit la o cafenea liniștită din zona Dorobanți. A venit fără chitară și fără microfon, așa cum ne obișnuise să îl vedem. Am străbătut în discuție amintiri din copilăria lui, am aflat lucruri neștiute din spatele succesului său și am pătruns în viața privată atât cât ne-a lăsat. Am plecat de la această întâlnire cu același sentiment pe care și piesele trupei Vunk le lasă în sufletul publicului: viața este frumoasă, trebuie să vedem binele din ea.
„În copilărie, ne-am făcut «Radio Fulger», un post pirat”
- Ne aflăm în Dorobanți, cartierul în care ai copilărit. Ce sentimente te încearcă atunci când treci pe aici?
- Am locuit aici vreo 40 de ani, de când m-am născut, în ’76. Aici am trăit toată viața: copilărie, adolescență, tot. Nu am vreo tristețe, vreo părere de rău că am plecat, dar când vin aici mă încarc foarte mult și foarte pozitiv. Caut să îmi fac drumuri pe aici mereu.
- Ce anume a predominat în copilăria ta?
- Libertatea. Am fost un copil foarte liber, cu o familie care m-a înțeles, care m-a ajutat, și pe mine și pe fratele meu. Am un frate mai mare cu patru ani, Răzvan, și am avut doi părinți care ne-au lăsat foarte liberi. Ne-au și crescut frumos, dar nici noi nu eram demenții ăia care să facem probleme, dar am avut libertatea de a experimenta foarte multe lucruri. Și toată copilăria am inventat jocuri căutând alte lumi. Eram foarte mici, aveam 12 ani și noi aveam talent show pe care îl făceam în sufragerie cu prietenii de la bloc fară să știm ce înseamnă talent show la acea oră. În paralel ne-am făcut și un post de radio pirat.
- Era la modă atunci.
- După ’90 nu mai era atât de periculos din punctul de vedere al securității, al urmăririi. Era un băiat foarte priceput la partea asta tehnică și cumpăra revista „Cutezătorii: care avea tot felul de prospecte: să îți faci tranzistor, aparat de... Eu nu eram pasionat de partea asta. Și a făcut un emițător și am început să emitem. Pe distanțe de aici de la Piața Dorobanți până la Perla. Aveam o oră pe seară, „Radio Fulger”, așa se numea.
„Cu fratele meu ne-am certat pe principii, niciodată pe fete sau bani”
- Ce relație ai cu fratele tău?
- Excelentă.
- Ați rămas în aceeași relație bună din copilărie?
- Și mai bună. În copilărie, el fiind frate mai mare, mai mult mă fugărea (râde). Mai jucam fotbal împreună, dar era diferența aceea de vârstă în care el era cu gașca lui de prieteni, eu voiam să fiu și eu acolo, dar eram mai mic și cam încurcam. Și cu cât creșteam și au apărut și fete în grup acolo, eu nu mai aveam ce să mai caut.
- V-ați certat din cauza fetelor?
- Nu, niciodată. Nu ne-am certat în general decât pe principii, dar pe fete, bani sau altceva, nu. Și ne-am apropiat și mai tare din ’96 când a murit și mama, și bunicele și am rămas doar trei bărbați în toată familia: eu, fratele și cu tata. Asta ne-a legat și mai tare. Suntem într-o relație foarte bună. Vorbim aproape zilnic, uneori nu apuc eu să vorbesc, este vina mea. Și el cântă, e un chitarist foarte, foarte bun.
- De ce nu l-ai luat la tine în trupă?
- Am cântat de multe ori împreună, dar doar pe anumite concepte. Lui îi place cu totul alt gen de muzică.
- Ți-ai pierdut mama la 20 de ani. Are acum un alt înțeles lipsa ei când ai și tu copiii tăi?
- Da, clar. Am înțeles mult mai mult și au apărut mai multe regrete pentru că nu am apreciat atunci toate eforturile, toate sfaturile, toate lecțiile, tot ce mi-a tolerat și mie și fratelui meu și nouă împreună. Evident că acum am văzut cu alți ochi, cu alt suflet toată povestea asta și relația mamă-copil și îmi pare rău că nu a apucat să își cunoască nepoții. Și din partea mea, și din partea fratelui meu; el are două fete gemene.
„În clasa a III-a deja știam că asta vreau să fac, să cânt toată viața”
- Talentul tău pentru cântat este moștenit sau exersat pe parcurs?
- Exersat cu siguranță, dar nu știu dacă este moștenit de la cineva pentru că nu a cântat nimeni în familia noastră. Tata inginer, mama tot inginer. Au lucrat amândoi la Televiziunea Română după care tata s-a mutat la Radiodifuziunea Română pe partea de inginerie. Mamei îi plăcea să deseneze, tatălui îi plăceau baschetul și tenisul. De la tata am preluat pasiunea de a juca tenis, dar zona asta artistică cred că am descoperit-o pentru că lor le plăcea foarte mult să asculte muzică. Se asculta foarte multă muzică la noi în casă. Mama era foarte pasionată de muzica ușoară românească, iar tata era în zona de country, jazz, pop. Fratele meu a adus în casă prima casetă cu Beatles și de acolo a început toată scânteia asta legată de muzică. În clasa a III-a sau a IV-a deja știam că asta vreau să fac, vreau să cânt toată viața, nu mă interesa altceva, nu mă vedeam făcând altceva.
- Ai auzit de-a lungul timpului, fie de la părinții tăi, fie de la altcineva: „lasă prostia asta cu muzica, apucă-te de ceva serios”?
- Ba da, am auzit-o. Pentru că noi când am început și ne-am făcut și trupă nu exista niciun indicativ că ai putea să faci ceva cu muzica în România. Noi am început în 1988 să cântăm împreună prima dată la Cântarea României, după care în 1994 ne-am lansat într-un spectacol pe bilete.
„Am fost şi la «Cântarea României», pe vremea lui Ceauşescu, iar primul spectacol pe bilete a avut loc la Teatrul «Ion Creangă»”
- Ce cântai la „Cântarea României”?
- Piese pentru... „Cântarea României” (râde). Dar alea erau cu grupul școlii. Punctul acela de reper este momentul când eu cu Nicu, cu bateristul trupei ne-am întâlnit și am zis că de acum încolo „hai să ne facem o trupă a noastră”. Dar noi, primul spectacol pe bilete l-am avut în 1994, la Teatrul „Ion Creangă”.
- Acum 26 de ani.
- Da. Toamna trecută am sărbătorit 25 de ani de la primul concert pe bilete. Și atunci nu existau televiziuni muzicale, nu exista altă televiziune decât TVR, darămite industrie muzicală românească. Erau patru sau cinci trupe și cam atât. Dar nu ne-a oprit asta pentru că nu am început să cântăm pentru a ne lansa sau pentru a ne face cunoscuți, nu știam ce înseamnă chestia asta. Nu știam ce înseamnă videoclip, albume. Pur și simplu simțeam nevoia să ne exprimăm așa, să ne găsim o voce proprie. Așa că pe parcurs multă lume ne-a spus „și ce o să faceți în continuare? Din ce o să trăiești? Că asta cu muzica... Când faci o facultate?”. Am început o facultate de imagine de film și tv, dar am abandonat-o pentru că nu învățam nimic acolo și m-am angajat. Din 1995 până în 1999 am fost inginer de sunet la PRO TV și am prins boom-ul PRO TV-ului. Eram printre singurii 15 angajați de acolo, eram cel mai tânăr și am prins perioada aceea frumoasă când se spunea că sunt și cele mai mari salarii.
- Și erau?
- Erau. Eu aveam un salariu foarte bun la care am renunțat când am zis că eu de acum încolo nu mai fac altceva decât muzică și am lăsat deoparte și facultatea și serviciul în același timp și am zis: „Plec pe principiul «cât dau atâta primesc. Dau tot, trebuie să primesc tot»”. Și din momentul acela au început să funcționeze lucrurile. Dar, am avut și atunci sprijinul tatei, care mi-a spus: „Eu te susțin cât pot. Fă-ți nebunia, ce crezi tu că trebuie să faci în viața asta și dacă nu îți iese și trebuie să te susțin, o să te susțin”.
„Prietenia cu tobaşarul trupei, Nicu, rezistă de când eram pitici”
- Cu toboșarul trupei, Nicu Sârghea, te cunoști de prin clasa a III-a, de la început. Cum poate rezista o prietenie că aceasta, ținând cont că tu ești cel care iese în prim plan?
- Pentru că el nu își dorește să iasă în prim plan.
- Deci este o combinație...
- Este o combinație foarte bună. Suntem și vecini, suntem aceeași zodie, Gemeni, ne asemănăm foarte mult, dar el nu își dorește să iasă în față, nu a aspirat niciodată la aura asta de „fun man” sau la iluzia asta că dacă ești în față deodată se schimbă viața sau ești mai interesant. În schimb cu un alt membru din trupă, cu Alex, care a plecat, eram amândoi soliști și aveam din când în când momente din astea: „ba nu, tu ieși în față, ba tu ieși în față, ba nu, tu ieși prea mult”. Au fost altele cauzele atunci, nu a fost cauza principală, dar nu a mai funcționat. Prietenia asta cu Nicu rezistă pentru că în primul rând e pasiunea care ne leagă foarte mult și altfel sunt prieteniile care se întâmplă atunci când ești mic.
„E o mare pierdere că publicul nu mai vrea idoli ca în anii ’80. Reţelele de socializare au distrus tot misterul”
- E mai grea lansarea unei trupe acum, cu Facebook, cu Instagram, cu YouTube, decât înainte?
- Mult mai greu. Eu cred că acum noi nu am avea loc, nu ne-am găsi loc. Mie mi se pare foarte greu acum pentru oricine vrea să se lanseze, deşi aparent pare mai ușor, pentru că ai atâtea canale la îndemână, ai... Dar toți au acum. Problema este că oferta este foarte mare și timpul de atenție foarte mic. Lumea nu mai are răbdare să descopere, să cunoască, să aștepte, să aibă răbdare să vadă ce se întâmplă cu un artist. Ca dovadă că nu mai există idoli. Acum există playlisturi. Mie asta mi se pare o mare pierdere pentru public, că nu își mai caută idoli. Pe vremuri, în ’80, ’90, chiar și începuturile anilor 2000, oamenii credeau în niște artiști, aveau afișele cu ei pe pereți. Odată cu toată cunoașterea asta prin intermediul rețelelor de socializare prin care un artist pe care îl admiri, a doua zi dimineața îl vezi în chiloți că își bea cafeaua acasă la el, ușor-ușor a început să se dilueze toată aura asta, tot misterul.
- E și o apetență a oamenilor să vadă viața altor oameni.
- E o doză de voyeurism. Ușor macabru câteodată. Să vadă ce e mai urât despre oameni, să caute ce e mai intrigant. Puțini oameni caută ce e frumos la un alt om, în spatele cortinei. Căutăm mai multe defecte ca să le facem pe ale noastre...
- Mai ușor de suportat.
- Da, mai suportabile.
- Ce anume ai vrea să fie vizibil publicului, din munca voastră?
- În primul rând lupta pentru propriul nostru adevăr. Că nu am încercat niciodată să păcălim. Pe urmă, mesajele care rămân în urma fiecărui cântec sau în urma sumei cântecelor, toate lasă o urmă de speranță. Și asta este de fapt lupta mea cu mine și cu cei care ascultă. Orice artist trebuie să aducă speranță, nu altceva. Arătându-ți orice. Arătându-ți toate durerile, dar trebuie să îți întindă o mână, nu să te îngroape și mai mult.
„Insist să caut tot timpul ceva frumos în tot ce mi se întâmplă”
- Cântecele voastre au optimism, durere, intrigă, umor...
- Încercăm să vorbim despre niște emoții care nu sunt comode. Încercăm să vorbim și despre altfel de emoții decât cele clasice: ne iubim sau nu ne iubim. Mai sunt și altele pe acolo. Pe toate încercăm să le facem mai simpatice. Să pară mai ușor de acceptat și de trăit. Pentru că și noi le simțim într-un fel, dar printre rânduri cred că se simte de fapt felul meu de a fi. Insist să caut tot timpul ceva frumos în tot ce mi se întâmplă. Pentru că trebuie să existe o parte din care trebuie să învăț ceva. Și cel mai rău lucru care se întâmplă, trebuie să fie o lecție. Dacă o întorci pe toate părțile, găsești sigur ceva de extras care să te ajute. Și asta insist să învăț și pe alții.
- Tu compui versurile?
- Da. Și muzica și versurile.
- Am pierdut șirul melodiilor pe care le-am fredonat de-a lungul timpului de la voi.
- Asta e bine.
- Cum le ții evidenţa?
- E un reflex. Eu am și memorie foarte bună. Și mi-o antrenez. Și rețin extrem de multe amănunte. De asta m-am și încăpățânat să scriu o carte care să fie biografia noastră, „Deja Vu”, pe care am lansat-o toamna trecută, în care am povestit foarte multe despre ce se întâmplă. Dar nu doar în spatele trupei noastre sau cum a apărut trupa noastră, ce s-a întâmplat și traseul, ci este povestea oricărui artist care trebuie să trăiască din pasiunea asta în România. Pentru că este puțin altfel decât în alte țări.
- Am senzația că Vunk este aceeași ca atunci când a apărut, dar totuși alta. Ce s-a păstrat și ce s-a schimbat? Ce s-a adăugat cu timpul?
- Sper că s-a păstrat spiritul, sper că mai mult am păstrat din el decât am pierdut. S-a adăugat o altă... nu maturitate, o altă nevoie de a spune niște lucruri. Am pierdut puțin din entuziasmul acela inconștient pe care nu mai avem cum să îl recuperăm niciodată. Și era foarte, foarte frumos. Pentru că nu știai la ce să te aștepți, nu voiai să te aștepți la nimic, pentru că nu urma să se întâmple nimic. Primul album, de exemplu, a fost scris fără nicio așteptare și fără niciun reper, eram total inconștienți și ne bucuram extrem de tare făcând chestia asta. După care am văzut că oamenii iau în serios ce facem. Piesele alea pe care noi le făcusem în glumă, râzând și tratând cu ironie foarte multe situații. Lumea le lua în serios și ne lua în serios. Ei, și odată cu apariția hiturilor, când lumea spune că „ăsta este un hit”, inconștiența asta nu mai are cum să mai existe.
- Voi mai depindeți de radiouri atunci când scoateți o piesă?
- Nu depindem. Ne ajută foarte mult pentru că în continuare este instrumentul cel mai puternic de promovare al muzicii, dar am încercat să nu depindem pentru că nu e sănătos. Este ca și când în ziua de azi ești artist sau ești un brand și nu ai site-ul tău. Și te bazezi doar pe Facebook și Instagram, care nu sunt ale tale. Dacă ele s-au închis, nu mai exiști. Deci dacă te bazezi doar pe radiouri, dacă se închide radioul sau se întâmplă ceva cu undele electromagnetice și nu se mai poate asculta, nu mai exiști. Trebuie să ai un loc, restul să fie doar bonus. Încercăm, în timp, să construim o comunitate de oameni care nu e foarte mare, dar este foarte fidelă. Și pe care să te poți baza în momentul când ai ceva de spus. Mesajul dat din gură în gură și recomandarea unui om este mai puternică decât un spot pe TV. Și atunci, încercăm să nu depindem. Îți dai seama că ne dorim ca 24 de ore din 24 toate radiourile să dea doar muzica noastră. Ar fi minunat, aș fi foarte fericit pentru câteva zile, dar nu am cum să mă bazez pe asta.
„Sunt un tată mai bun decât un soţ mai bun! Îmi place mai mult să fiu tată decât soţ...“
- Bănuiesc că toți artiștii vor săli pline cu un public numeros. S-a întâmplat să cântați și cu câteva persoane?
- Da. Și s-a întâmplat de multe ori. Cred că România e țara în care, ca artist, poți să treci foarte ușor de la prinț la cerșetor. Azi să fii zeu, să ai o sală plină de oameni, să ai o piață plină de oameni, iar a doua zi să te duci să cânți într-un loc unde nu vine aproape nimeni, sunt câțiva oameni acolo întâmplător care și pe aceia... nu prea îi interesează ce faci tu acolo. Și nu înțelegi care e realitatea și tot timpul e o luptă cu asta. Avantajul cel mai mare al nostru ,și pe care l-am descoperit în timp, este că cei mai mulți fani i-am câștigat nu din radio, nu din TV, nu din clipuri, ci din concerte. Pentru că acolo se întâmplă de fapt un schimb de energie și o sinceritate care nu te lasă indiferent. E vorba despre experiență pe care o trăiești tu, nu ce spun alții. Este adevărul tău, nu e filtrat de nimeni.
„Am două personalităţi! În viaţă - liniştit, pe scenă - de neînvins!”
- Nu te întreb cum a fost perioada asta pentru voi. Te întreb cum o să ieșiți din această izolare.
- O să ieșim învingători. Și asta mi se pare că e o perioadă care o să cearnă foarte mult, o să rămână în picioare și o să rămână drepți cei care sunt cu adevărat pasionați de domeniul ăsta.
- Nu sunt mai favorizați cei care deja au acaparat online-ul?
- Nu cred. La ce te ajută acum online-ul? Mi se pare că acum online-ul e mai murdar decât oricând. Are mai puține informații de calitate decât oricând. Era perioada aceea când spuneai „ce porcării sunt la televizor, mai bine stau pe net și nu mai am televizor”. Ei, acum ușor-ușor ne îndreptăm spre: „Nu mai vreau net, unde e televizorul ăla?”. Deodată televizorul pare mult mai curat decât ce se întâmplă în online. Artiștii nu mai concurează cu alți artiști. O piesă sau lansarea unui cântec concurează cu știrea de astăzi despre ce a mai făcut primarul sau vreun politician, sau despre ce a mai făcut Barcelona. Nu se mai luptă cu „băi, a lansat alt artist un cântec.”
- Există o dualitate între solistul de pe scenă și cel de acasă?
- Da, sunt două personalități diferite la prima vedere. Eu sunt un om mult mai liniștit în viața de zi cu zi decât pe scenă. Acolo sunt un alt om. Dar acolo cred că sunt mai liber. Mă simt mai de neînvins. În viața reală există vulnerabilitățile de rigoare, dar de acolo simt că nu au cum să mă atingă și că nu are cum să mă atingă nimic. Sunt două posturi total diferite și este bine să fie așa. Sunt în zodia Gemeni și nu am două personalități, am minim două personalități (râde).
„«Prăjitură cu jeleu» e un cântec născut din niște frustrări”
- Aveați o melodie celebră prin 2000. Cu versurile „dragostea o las pe mai târziu, un pic mai târziu”. Ai amânat-o 15 ani din acel moment, până când te-ai căsătorit.
- Așa...
- Așteptam să îmi confirmi.
- De atunci am mai iubit în ăștia 15 ani. Dar atunci erau alte definiții. Aveam... 24 de ani. Iarăși: una e să ai 24 de ani în 2000 și alta e să ai 24 de ani acum. Cum alta era să ai 14 ani în ’80 și ceva și altceva e să ai 14 ani acum. E o altă evoluție, cu totul. Cântecul acela, „Prăjitură cu jeleu”, e un cântec născut din niște frustrări. Și tot albumul acela e născut din nişte frustrări ale unor băieți care na, erau la vârsta la care întâlneau tot felul de refuzuri de la fete. Era perioada aia de descoperire, de explozie... Pe atunci, cam toate piesele de pe album vorbesc despre conflictul ăsta pe care noi îl simțeam, că era doar în mintea noastră, nu era un conflict real, față de fetele care începeau să apară la televizor și credeau că sunt foarte importante pentru că erau asistente TV și pentru că învârteau niste boluri la emisiuni și credeau că au un alt statut. Mergeam prin cluburi și baruri și le vedeam că se comportau ca și când făceau cine știe ce. Și foarte multe piese vorbesc despre iluzia asta a lor. Așa că piesa asta nu e despre ce crezi tu (râde).
- Mai există dragoste la prima vedere? Să vezi pe cineva și să simți că...
- Este pasiune la prima vedere. Cred că dragostea nu este ceva ce se declanșează, ci ceva care se dezvoltă, se construiește. Nu știu câtă lume face diferența între a te îndrăgosti și a iubi. Sunt două etape, una duce la cealaltă. Nu știu în care e bine să stai cât mai mult.
- Ai o fetiță, Zara, în vârstă de 5 ani, și un băiețel, Cezar, care a împlinit 1 an.
- Copiii sunt cea mai mare fericire, sunt fantastici amândoi. Abia așteptam perioada în care să pot să ies cu ea și să mergem așa, ca doi prieteni. Am fost până la Sinaia și ne-am dus să mâncăm, să ne plimbăm, să ne jucăm, să stăm împreună, să vorbim... Cred că sunt un tată mai bun decât un soț mai bun. Îmi place mai mult să fiu tată decât soț.
„În loc de chimie, de exemplu, aş băga ore de educaţie emoţională pentru copii”
- Ce ar fi de adăugat acestei lumi, în care cei doi copii ai tăi vor creşte?
- Pentru lumea în care vor creşte ei, aș vrea să adaug în cursurile de şcoală ore de educație emoțională pentru copii. Pentru că nimeni nu îi învață pe copii ce să facă ei cu emoțiile lor. Și cu emoțiile pe care le trăiesc în clasă, când interacționează cu alți copii, cu familia, pe stradă, la joacă.
- Putem spune că pe noi nu ne-a învățat nimeni.
- Nu ne-a învățat, dar acum mi se pare că e mai multă nevoie. Pentru că gradul de stres este mult mai mare decât îl aveam noi. Nu știu dacă trebuie să mai comparăm, acum noi trebuie să ne adaptăm la lumea în care cresc copiii, nu să îi facem pe ei să se adapteze la felul în care am crescut noi. Și dacă aș putea să fac lucrul acesta, ca în şcoală, decât să învețe chimie, care pe cei mai mulți dintre ei nu o să îi ajute niciodată, dar niciodată la absolut nimic... Zic de chimie pentru că am rămas corigent la chimie, nu am înțeles de ce trebuie să învăț chimie și nu am vrut să învăț, mai bine ar învăța „ce se întâmplă când altcineva țipă la mine și ce să fac eu cu emoția aia care rămâne în mine”. Pentru că toate reprimările și toată acumularea de emoții negative cu care nu știi ce să faci, la un moment dat se vor răsfrânge prin comportament asupra altor oameni. Și vor intra în alte relații și nu vor ști de ce nu funcționează, de ce unii oameni sunt puțin sau par defecți. Pentru că au crescut fără să știe cum să își gestioneze emoțiile.
Care este ultima greşeală făcută de îndrăgitul solist
- Și apropo de versurile cântecelor voastre: care a fost ultima ta greșeală?
- Ultima mea greșeală? De ce? (râde) Îți spun ideea dintr-un vers al unei piese care încă nu a apărut: ultima greșeală pe care am făcut-o sau probabil singura greșeală este că au fost momente când nu am trăit așa cum a vrut sufletul. Am gândit prea mult. Eu care sunt contra ideii ca mintea să câștige balanța în lupta cu sufletul. Câteodată am făcut chestia asta și, ca dovadă, nu a fost bine. Eu simt că fac o greșeală când îmi ignor instinctul.
- Cum îți începi diminețile și cum îți termini ziua?
- Dimineața ies în curte și mă pun cu picioarele goale în iarbă și am o priveliște foarte frumoasă acolo, e pădure și stau cu Silver, cu cățelul meu și beau o cafea. Și seara la fel, mă pun cu picioarele în iarbă și mă descarc de tot ce a fost în ziua aia. Și încerc să adorm uitându-mă la o comedie, la un serial.
- Cu ce gânduri ți-ai încheiat vara?
- Nu am înțeles nimic din vara asta. Nu știu când a început, nici nu știu că se termină. În general, verile erau pline de plecări prin țară, în fiecare weekend eram prin alte orașe. De data asta am stat mai mult pe acasă, am scris mult, am citit mult, am făcut alte lucruri, am învățat să merg pe bicicletă. Vara asta o termin ca și cum după vară urmează primăvară în cazul meu și începe o altă viață.
Din „Poveste” a rămas „O veste”: De-a lungul timpului, oamenii au făcut ca termenul „divorț” să capete un aer distructiv, fatalist, așa că o să formulez altfel: eu și cu Eliza nu mai suntem un cuplu. Am învățat foarte multe împreună unul de la altul, am învățat și mai multe despre noi înșine și, mai ales, despre viață. Am devenit mai puternici și mai curajoși, unul prin celălalt. Vom continua să ne creștem copiii cu aceeași dragoste și grijă, arătându-le toate frumusețile vieții, bunătatea față de ceilalți și învățându-i curajul de a face alegerile importante, la timpul lor. Ne vom ajuta mereu, rămânem aceiași prieteni buni, dar și aceleași persoane discrete cu viața lor personală. Astfel că aceasta este singura dată când vom spune ceva despre acest subiect. Vă mulțumim că înțelegeți această alegere. Există dragoste după iubire.