de Dana Buzăianu

O după-amiază de duminică însorită, ce se refăcea după ploaia de vară, poarta unei curți care se deschide ușor, lăsând să se zărească doi câini ce își apără stăpânul, şi vocea inconfundabilă a actorului Florin Zamfirescu, care mă îndeamnă să intru repede, să nu iasă patrupezii. Aşa începe să prindă contur povestea uneia dintre cele mai interesante discuţii pe care am purtat-o până acum. O curticică primitoare, întrecută, însă, de căldura oamenilor ce o locuiesc. Conversația se leagă simplu și firesc, în timp ce bem o cafea făcută de doamna Daciana, femeia cu care marele artist își trăieşte viața de aproape un deceniu. Armonia și dragostea ce îi leagă sunt vizibile şi de invidiat. Câteva minute mai târziu, se anunță o vizită care alertează din nou câinii. De această dată, însă, nu mai e vorba despre necunoscuţi. Privirea actorului Florin Zamfirescu se luminează la vederea fiului său, tot actor: Vlad Zamfirescu. Juniorul ne povesteşte despre proiectele avute în ultimul timp, despre provocarea de a fi directorul Teatrului Bulandra, dar și despre viziunea artistică pe care o are în relația cu publicul. „Sunt mândru de el”, șopteşte seniorul, mai mult pentru el, cu mulțumirea părintelui care vede cât de frumos şi-a construit Vlad drumul în viaţă, singur, fără ajutor. Și pentru că dacă nu ar fi fost, nu s-ar mai fi scris, vă invit să citiți un interviu-premieră, în paginile revistei Taifasuri, răsplătit cu un pumn de cireșe proaspăt culese, pe care Florin Zamfirescu mi le-a oferit, din inimă, la plecare...

„Meseria noastră... fluture la lampă”

- M-aș adresa cu „maestre”, dar v-am auzit spunând că nu vă place.

- Nu-mi place, pentru că se zice peste tot în târg „maistre, maistre”, toți sunt „maistre”. (zâmbeşte)

- Deci nu ar fi ca o recunoaștere a carierei...

- Tristețea vine din sentimentul că atunci când ți se zice „maestre”, ai un renume, dar nu mai poți face mare lucru. Și când meritai, într-adevăr, și erai în plină efervescență creatoare, nu-ţi zicea nimeni „Maestre”.

- Afirmați odată că modestia e mai bună. Cum ajungem la ea?

- De vreo doi ani, m-am retras din activitate, total. Și din scoală, ca profesor, după ce am dus la capăt o generație, și din activitatea teatrală, și din activitatea de film. Mai apar la televizor, dar nu prea vreau să mai apar... Cred că Dumnezeu îți dă niște ani în plus de bătrânețe ca să începi să încerci, și sper să și reușesc!, să scapi de marele ego. Adică, să faci lumea să te uite. Meseria noastră, oricum, este efemeră. Și o știm de la început, de când ne-am făcut actori. Este de efemeridă... Fluture la lampă. Pot să spun așa, dacă nu ai fost aseară la spectacol, în sala cutare, unde eu am fost genial, pentru tine, eu nu exist! Asta e și frumusețea meseriei noastre, dacă o poți vedea. E o frumusețe de sacrificiu pe loc.

- Dumneavoastră, domnule Zamfirescu, de-a lungul carierei, în ce relație ați fost cu orgoliul?

- Această meserie exacerbează orgoliul. Trebuie făcută o diferență între orgoliu și vanitate. Vanitate e când vrei să exiști chiar și când nu meriți. Nu meriți, dar râvneşti să fii și tu acolo. Orgoliul ți se exacerbează: vrei să fii primul pe afiș, vrei să fii în rolul principal, tu vrei să fii în reclama piesei. Țin minte că exista reclama aia la „Inimă de Țigan”. Și cel mai supărat pentru toate reclamele era răposatul Szobi Cseh, care apărea în promo, dar spunea: „Domnule, dacă îl lăsa pe Szobi - că el așa vorbea despre el - să facă un salt peste cal, să vezi câtă lume se uita”. Și noi râdeam: „Lasă, măi, Szobi, că tu ești peste tot, e foarte bine”. Deci, nu poți învinui actorii că sunt orgolioși.

„Unii colegi mi-au contestat locul, dar l-am câştigat pe merit, prin note”

- E ceva ce vine cu meseria...

- Trebuie să fii orgolios! Eu, din lipsă de orgoliu, mulți ani nu mă duceam aproape deloc la fotografii. Era o zi, înainte de premiere: „Mâine, facem poze”. Și mergeai apoi la fotograf, să îți dea pozele. Jucam roluri mari, rolul principal, dar nu am adunat poze. Am un C.V. cu toate filmele, cu toate piesele, dar poze din ele, ioc! Până când mi s-a deschis apetitul la orgoliu: „Stai puțin, că vreau și eu să arăt nepoților în ce piese am jucat. Aa, nu am poze”. Am ajuns la concluzia că fac meseria asta fiindcă îmi place mie ceea ce fac. Și când ceea ce faci, faci cu plăcere, place și celorlalți. Dacă joci un rol chinuit doar ca să îți iei salariu, nu va merge la sufletul niciunui român. Spectatorii se uită când oamenii fac ceva cu plăcere. De aia te uiți la Horațiu Mălăele. El este un geniu comic. E ca peștele în apă, pe scenă. Nu se uită la ceas, zicând: „Hai să terminăm mai repede”. Îi place! Și nu e singurul. E nevoie și de actori mai slabi. Eu îi iubesc și îi apăr, cumva. Ciulei a spus odată genial: „Dacă ai avea un teatru și ai angaja numai vârfuri, s-ar prăbuși teatrul”. Cine face figurația? Cine este în planul doi de care ai nevoie? Tu în planul întâi joci ce joci, dar în spate sunt colegi, care îți țin tira. Nu cred în actorii care joacă până mor, unii chiar vor să moară pe scenă. L-am admirat pe Rebengiuc, care a spus că este un obicei urât când a murit actorul, să îl depui pe catafalc în holul teatrului. Teatrul e pentru altceva... Calitatea actorului nu e legată de longevitate. Unicul James Dean a jucat o vară sau două. Și se pomenește de el ca de un zeu. Nu cred că longevitatea e condiția „sine qua non” a calității. Nu cred în calitatea artistică dată neapărat de longevitate.

- Ați intrat primul la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie „Ion Luca Caragiale” din București. Și ați absolvit-o ca șef de promoție.

- Unii colegi îmi contestă locul, dar l-am câștigat prin note. Pe atunci, era repartiția, iar șefii de promoție puteau să ia 200 de kilometri mai departe de București. Eu am apucat la Târgu Mureș.

- Zecile, sutele de roluri, nu duc la o risipire a ființei actorului, să ajungi să nu mai știi cine ești, de fapt?

- Ai deschis două drumuri cu întrebarea asta. În primul rând, la Târgu Mureș, unde am fost repartizat după facultate, am stat doi ani și am jucat 14 roluri principale. Ajunsesem să îmi dau seama că încep să le fac la fel. Eu sunt actor de compoziție. Socotesc că orice rol este un rol de compoziție, şi-i sfătuiesc pe toți tinerii viitori actori să socotească la fel. Nu există un rol despre care să spui: „Ăsta e ca mine, eu mă joc pe mine”. Am simțit, deci, că risc să mă repet, deși eram bine cotat. Când am venit la București, lucrurile s-au schimbat. În Capitală, o piesă se joacă patru-cinci ani. În provincie, se juca un an, maximum doi. Schimbai rol după rol. În București, însă, am jucat 11 ani „La țigănci”, de exemplu.

„Arta Conversației”, de Eugen Todoran, s-a jucat în România de 900 de ori în trei ani. Am bifat 300 de spectacole pe an, ceea ce este incredibil. Am jucat și la Pasul Tihuța, cu sala arhiplină, unde nu am jucat?! În al doilea rând, rolurile riscă să semene unul cu altul, dar pe tine te transformă atât de mult, încât tu încetezi în a mai fi un om solid. Pe măsură ce înaintează în vârstă un medic, un inginer, un profesor, se solidifică datorită cunoștințelor căpătate, devine un om pe care nu mai poți să îl contrazici, că el le știe. E un bărbat solid! Actorul nu devine niciodată solid, se lichefiază pe parcurs. Putem testa dacă un om e solid sau lichid, cum îl observăm noi, cei din jur, dacă îl vedem alunecând pe gheață. Dacă vedem aşa un chirurg, e ridicol, dacă vedem, însă, un mare actor, nu e același lucru. El are o lichiditate. Prin lichiditate înțeleg o persoană care ia forma recipientului, ca apa. În urma contactului cu foarte multe personalități și variante și ce ai tu în cap, capeți o ludicitate, un fel de jucăușenie. Actorii nu pot fi niciodată înspăimântători.

Cum ajungi să te identifici cu rolul: „După ce am jucat Ion Nebunul, mi se spunea: «Ce te uiți la mine ca Ion Nebunu?»”

- Rolul îl crește pe actor sau actorul crește rolul?

- Eu am niște vorbe, care au fost transferate și studenților mei. Odată, într-un program de sală, m-am trezit că scrie Emilia Popescu, care mi-a fost și studentă: „Câtă dreptate avea Zamfirescu, când spunea că «Nu eu lucrez un rol, ci rolul mă lucrează pe mine»”. „Ce rol lucrezi?”. Mai bine întreabă-mă „ce rol mă lucrează?”. Pentru că mie, după ce am jucat Ion Nebunul și în film, dar și în teatru, 10-12 ani, mi se spunea: „Ce te uiți la mine ca Ion Nebunul?” Te modifică, te schimbă personajul.

- Vorbeam cu Medeea Marinescu în interviul pentru „Taifasuri”...

- Mi-a fost studentă. (râde)

- Spunea că mereu v-ați purtat cu studenții dumneavoastră ca și când ați fi fost colegi.

- Eu cred că profesoratul se face în mod trantic. Adică, trebuie să îi atragi pe tineri către această meserie prin plăcere. Să le placă, să înceapă să vrea și ei, și pe urmă să descopere greutățile, că sunt mari greutățile! Nu le arăți mai întâi chinul. Există și această gândire pedagogică, chiar la noi, la UNATC. Sunt profesori care încep prin a-i teroriza. Le taie toate aripile, gândind așa: „Îi cureți de toate penele și le pui altele la loc”. Nu prea poți să schimbi omul. E ca la grădinărit, dacă cultivi praz, nu poți să scoți de acolo un stejar, oricât te-ai chinui. Eu încep prin a-i trata ca pe copiii mei. Dar copiii mei nu au fost crescuți cu toate de-a gata. Uneori, poate, le-a fost greu. Și după aia, iubindu-i. Cu mănușă de catifea, dar cu gheară de vultur. Astfel încât, niciodată, nimeni, nu a fost înfricoșat.

- Cu ce ați înlocuit teatrul?

- În primul rând, scriu. Am trei cărți la care scriu, trebuie să le termin. Una e cu amintiri din viața reală. Aia este ultima care va ieși.

„Degeaba ne revoltăm, dacă se demonstrează că doctorul Fauci sau alţii au stârnit virusul... Ce-a fost va mai fi şi ce este a mai fost”

- Cum ar trebui să ne raportăm la timp?

- Uneori vrei să scapi, să treacă și asta, dar... Am avut momente mari de fericire, când îmi venea să îi zic clipei „stai”. Nu sunt omul care se teme de moarte! Acum sunt în faza în care mă odihnesc. Am muncit foarte mult. Eu nu am avut 30 de ani concediu! Filmam tot timpul, nu am avut zi liberă, nu am avut ore libere. Programul meu era aşa: dimineața la 10:00, la repetiție, la 14:00 plecam la facultate că ţineam curs până la 18:00, iar la ora 19:00 aveam spectacol, unde trebuia să fiu proaspăt. Și dacă se întâmpla să mai plec la 21:30 la o filmare, stăteam până dimineața. Asta a fost viața mea...

- Vorbim des despre schimbare în spațiul public. Cum și ce poate transforma un om simplu?

- Cred că ar trebui să ne revoltăm mai puțin, fiindcă tot ce se întâmplă acum pe pământ - chiar dacă se poate dovedi că Fauci sau alții au stârnit virusul ăsta, ei sunt niște unelte - este incontrolabil. Nu erau ei, erau alții. Lumea se schimbă, la fel, clima, se schimbă toate. Nu că merg eu cu mașina cu benzină și poluez. Au mai fost glaciațiuni când nu au existat motoare. Ei trebuie să profite de ceva și ne iau nouă o taxă în plus. Nu ne putem opune schimbărilor. Putem încerca să schimbăm puțin direcția schimbării. Adică să nu mergem cu oiștea în gard, să ocolim. Omul e sub vremuri, nu vremurile sub om. Dacă citim Ecleziastul, spune foarte clar: „Ce a fost va mai fi și ce este a mai fost.” Expresia asta este distrugătoare: „Sfârșitul lumii”. Sfârșitul lumii ăsteia, nu sfârșitul vieții. Totul are un sfârșit...

- Ați observat o trăsătură predominantă a românilor?

- Da. Putem s-o numim înțelepciune? Putem s-o numim și lene? Dar până la urmă, de ce nu vin buluc refugiații economici din Africa? De ce nu vin aici? În situația asta devine un avantaj să fi o țară săracă. Merg în Germania. Dacă privim istoria, este o poveste extraordinară. Cu valuri migratoare, cu popoare care veneau, nu ca acum, să lucreze. Năvăleau cu săbii, cu cohorte de oameni, luptători...

Vlad Zamfirescu: „Proba timpului cred că e cea mai importantă: să dovedeşti că eşti menit pentru meseria asta“

- Cum se reface teatrul după perioada teribilă prin care a trecut?

- Acum jucăm cu 70% din capacitate, dar sperăm că pandemia, ușor-ușor, trece și cât de curând să jucăm cu capacitate 100%. Teatrul nu va dispărea! Istoria milenară a teatrului nu se va opri într-o pandemie. Sunt convins că va merge mai departe.

- Cum ai regăsit publicul?

- Dornic de spectacol! M-am bucurat că, în clipa când s-au deschis prima oară sălile de teatru, biletele s-au vândut aproape instantaneu, ceea ce spune ceva. Și nouă ne era teribil de dor de scenă și am descoperit că și oamenilor.

„E nevoie de sinceritate: tu cu tine”

- Despre serialul online „Discutabil”, pe care l-ai regizat, ce ne poți spune?

- A fost un proiect extraordinar, o nebunie, realizat imediat după ce ne-au închis cu totul în case. Eu aveam proiectul demult în sertar, într-o altă formă: eram cu toții într-o bucătărie. Producătoarea mea a venit cu ideea: „De ce nu facem noi proiectul acela, «Discutabil», și fiecare să stea în bucătăria lui?”. Am zâmbit și eu, și scenaristul Alexandru Popa și am decis că merită încercat. Așa că, am dat drumul la producție și am făcut un sezon de opt episoade. După ce am terminat «Discutabil»-ul, am realizat şi un pilot, «Videochat» se numește, care a fost cumpărat și difuzat la PRO TV. Pandemia asta nu prea am stat, ci am avut foarte multă treabă.

- Există principii de la care nu te abați ca actor?

- Sunt multe, din diferite zone. Plec de la personaj, în ce măsură mă atrage, mă provoacă sau mă incită în acel moment al vieții mele. Mi s-a întâmplat să fiu invitat să joc într-o piesă și să nu se potrivească cu ce aveam eu nevoie în acel moment al existenţei mele.

- Și ai refuzat?

- De multe ori! Cum e în viață.

- E nevoie de curaj să refuzi un rol?

- Cred că e nevoie de o sinceritate: tu cu tine. Vrei să faci rolul acela cu adevărat? Țin minte o replică a unui regizor, care mie îmi place foarte mult, Vlad Massaci, când mi-a propus și i-a propus și lui Marcel Iureș piesa „Besh. O trilogie contemporană”, a lui Neil LaBute. Se întâmpla asta acum 20 de ani. Oau! Țin minte că unul dintre argumentele, cu care a venit, a fost: „Domnul Iureș, pentru piesa asta mi-aș da o mână!”. Îl rodea așa de tare piesa aia, că era înnebunit să o facă. Și cred că ăsta poate fi un argument. Cât de tare te cheamă și rezonezi, și vrei să ajungă povestea aia la public.

Discuţie despre copiii marilor actori

- Acum aproape un an ai fost numit directorul Teatrului Bulandra… Cum se împleteşte această chemare cu funcția de conducere?

- Înainte de Bulandra, am o asociație particulară de teatru care funcționează și cu care am scos mai multe premiere, dar nivelul acum este cu totul altul. Alte reguli după care se funcționează, volum mult mai mare, e o provocare pentru mine să fac așa ceva. Am avut și „norocul” cu pandemia, că m-a ținut departe de scenă și am putut să mă ocup de problemele organizatorice, manageriale ale teatrului. Să le învăț, să le descopăr, să încep să le rezolv pe cât se poate.

- Drumul ales de tine a fost greu sau ușor, ținând cont că tatăl tău este un actor renumit?

- Are plusuri și minusuri. Dintr-un punct de vedere, cred că am fost avantajat, nu-i așa? În primă fază, când eram student, profesorii știau cine sunt. Dar au fost și dezavantaje, fiindcă trebuie să se pună și altfel lupa pe tine: „E în stare să facă?”, „A intrat aici cu ajutorul numelui?”. Și mai e și proba timpului, care cred că este cea mai importantă: să dovedești, în timp, că ești menit cu adevărat pentru meseria asta.

- Și ți-ai luat această răbdare, să treci proba timpului?

- Eu nu mi-am luat un challange, un concurs. Mie mi-a plăcut ce am făcut și toate lucrurile pe care le-am realizat, le-am făcut cu drag, unele mai bine, unele mai prost, dar tot timpul cu mare pasiune.

Florin Zamfirescu: Aș răspunde și eu la întrebarea asta. Lui Vlad i-am descoperit demult acest fler pe care nu i-l credeam posibil.

Vlad: Mă lauzi acum? (râde)

Florin: Nu, nu, ai să vezi. El a simțit că e posibil ca lumea să spună, cum zicea despre toți copiii actorilor: „Aa, păi l-a băgat taică-su”. Și sunt mulți copii de actori: Mihai Constantin, Lamia Beligan, Bănică, Oana Pelea, Florin Piersic Jr. Nu puteai să îi pedepsești pe ei că sunt fiii cui sunt. Ce ai cu ei? Dacă vine unu’ de la țară, merge, dar dacă e băiatul lui cutare, trebuie să îi dăm în cap. De ce?

„A venit taică-miu la repetiții și a zis: «Nu mai vreau»”

Vlad: Şi mai e ceva. E greu de lucrat cu persoanele foarte apropiate. Ne știm așa de bine, încât simți altfel decât...

Florin: Nu te-aș fi luat în clasa mea niciodată! (tatăl râde)

Vlad: Nici eu n-aș fi vrut să fiu la el. (râde) Dar noi am lucrat împreună și am lucrat frumos, eu sunt mândru de ce s-a întâmplat. Am făcut un serial la TV, dar acolo lucrurile sunt un pic cam agitate. Așa e sistemul. Dar a fost un serial de succes. Apoi, am încropit o piesă împreună, „Orașul”, de Evgheni Grishkovets, care îmi e foarte dragă și am amintiri plăcute. Și jucam tată-fiu. Era o scenă foarte frumoasă între noi doi: cu conflict, cu iubire, cu de toate, amestecate. Și m-am simțit tare bine că am putut face asta împreună cu el!

Florin: Momentul în care eu m-am retras din activitate a fost când Vlad m-a distribuit în rolul principal al unei piese în care jucam eu, el și Ștefana (n.r. - fiica lui Florin şi sora lui Vlad Zamfirescu).

Vlad: Îmi pare rău, și acum regret. Atunci, Darie mi-a dat mână liberă, cu un an înainte să se ducă, și a zis: „Îmi place ideea, faptul că joci cu taică-tu și cu Ștefana, mi se pare o idee senzațională”. Și ne-am adunat, textul era un omagiu adus lui, o reverență frumoasă pentru un mare actor. A venit taică-miu într-o zi la repetiții, am făcut un monolog de o jumătate de oră, în care ne-a tăiat-o: „Nu mai vreau”. Rolul era extraordinar și sunt convins că l-ar fi făcut minunat.

Florin: S-a întâmplat ceva aproape mistic. În clipa în care a murit mama, eu am simțit că nu mai vreau să joc teatru. Mama mea m-a făcut actor. De la 3 ani eu recit, învățat de mama. La 6 ani eram pe scenă, recitam, cu premiu pe raion. Mama m-a făcut pe mine actor, ea voia să fie actriță, dar nu au dat-o la o școală. Când a murit mama, parcă a încetat obligația mea. Am mai jucat doar un pic... Raportam totul la mama. Când aveam o premieră, o aduceam în București, era criticul meu. A murit la 95 de ani.

Cea mai frumoasă teorie despre cum să cucereşti publicul

- Criticul tău cel mai aprig cine este, Vlad?

- Cei apropiați. Omul apropiat îți simte orice urmă de fals, de ruptură și de construcție incorectă și e bine să fie așa. Îmi place să joc cu colegii mei în sensul în care dacă eu de lângă tine, ca partener, nu te cred, cum vrei să te creadă publicul în sală? Am o miză mare: dacă reușesc să îl fac pe partenerul meu de scenă să mă creadă, sunt absolut convins că publicul va merge cu mine. Să mă simtă de-adevăratelea, nu ne prefacem că...

Florin: Frumoasă teorie.

Vlad: Dacă partenerul tău de scenă te crede, sunt absolut convins că rolul ți-a ieșit. Sigur, nu vorbim despre un moment, ci să te crediteze pe întregul rol. Adevărul tău este în celălalt şi mă încred foarte tare în această construcție pe scenă între actori.

„Am jucat 300 de spectacole pe an, ceea ce este incredibil. Am jucat și la Pasul Tihuța, cu sala arhiplină, unde nu am jucat?!“

„Când eram mic, îmi luam tableta în traistă, o ceapă, brânză, mămăligă, şi mă duceam cu vacile pe islaz“

- Florin Zamfirescu tată și Florin Zamfirescu bunic de patru nepoți.

- N-am ce să le fac. (râde) Ei sunt minunați, îi iubesc de nu mai pot. Toți sunt frumoși, toți sunt inteligenți și toți sunt sănătoși. Acum sunt cu jocurile, cu internetul... Le-am și spus că eu, când eram mic, îmi luam tableta în traistă, o ceapă, brânză, mămăligă, și mă duceam cu vacile pe islaz.

- Unde aveați wireless...

- Peste tot era! (râde)

- Acum, în ce relație sunteți cu tehnologia?

- Bună. Am telefon de ultimă generație, am tabletă, am aparatură, dar nu știu decât 10% să fac: să scriu, să intru pe internet, să caut. Nu sunt deloc rămas în urmă. Am colegi: „Mail? A, n-am mail, nu știu eu să umblu”. Păi ești tâmpit?! Trăiești acuma.

„Am diabet, am tensiune oscilantă, dar lucrez, mă simt bine, mai ies, mai conduc mașina, nu am de gând să capotez. O veni și clipa aia...“

„Daciana este o comoară, e norocul vieţii mele“

- Cu ce gânduri vă porniți ziua în această liniște a unei case la țară?

- În primul rând, îi mulțumesc lui Dumnezeu că am mai apucat o zi. Eu nu sunt foarte sănătos. Soția mea are grijă de mine și îmi dă pastile. Am diabet, am tensiune oscilantă, dar lucrez, mă simt ok, mai ies, mai conduc mașina, nu am de gând să capotez. O veni și clipa aia... Sper să fie scurtă. Nu îmi e frică de moarte! Acum mă mai odihnesc după muncă, dar, la un moment dat, o să mă plictisesc de atâta odihnă. Și, crezând că dincolo e ceva, de abia aștept să văd ce este...

- Câți ani numărați lângă doamna Daciana Toma?

- Aproape 10 ani.

- Ce a adus dânsa în viața dumneavoastră?

- O, Doamne! A adus veselie și, deși este doctoriță, e foarte bună gospodină și foarte grijulie. Este tot ce mi-am putut dori de-a lungul întregii vieți și am găsit abia la final.

- Mai adaug și eu că face o cafea extraordinară...

- Ei nu îi place la restaurant, eu i-am zis: „Hai să mergem și noi”. „Nu, nu, nu”, zice, „că mâncarea gătită acasă e cea mai bună”. Și în fiecare zi aproape vine cu o noutate, cu ceva. Este, pur şi simplu, spectaculoasă! Toți cei care au venit și au luat masa la noi au rămas... Dar nu numai asta, că doar nu e bucătăreasă. Ea tot ce face, face perfect! Am trecut odată pe lângă cabinetul ei, am intrat și întreb pe portar: „Doamna Daciana e aici?”. Și el zice: „Nu, că nu am auzit-o râzând.” Am văzut cum intrau pacienții pe rând schimonosiți de durere și ieșeau zâmbind. Are talentul de a crea în jurul ei o stare de bine, o stare de fericire. E cu picioarele pe pământ, e realistă, informată, e cultă, e tot ce vrei. Daciana este o comoară. Este foarte cultivată, foarte echilibrată, nu păstrează ranchiună, este un om adevărat. E norocul vieții mele.

- Ați primit-o cadou de la Dumnezeu...

- Am primit-o, dar cam târziu. Putea să mi-o dea cu 10-15 ani mai devreme. (râde)

„În clipa în care a murit mama, s-a întâmplat acum doi ani, eu am simțit că nu mai vreau să joc teatru. Mama mea m-a făcut actor! De la 3 ani, eu recit, învățat de mama. La 6 ani, eram pe scenă, recitam, cu premiu pe raion. Mama m-a făcut pe mine actor, ea voia să fie actriță, dar nu au dat-o la o școală. Când a murit mama, parcă a încetat obligația mea. Am mai jucat doar un pic... Raportam totul la mama“

„Sunt un tată prezent, dar e loc de mai bine“

- Ești un tată prezent în viață băieților tăi?

- Nu cât mi-aș fi dorit, din păcate. Sunt prezent, dar tot timpul e loc de mai bine.

- Ai observat vreo înclinație către teatru din partea lor?

- Nu mi-am dat încă seama. Le place, sunt niște copii zglobii și volubili, dar nu vreau să îi îndrum într-o direcție, oricare ar fi ea. Prefer să le arăt mai multe drumuri și, încotro se simt ei atrași, să o ia pe acolo. Ca la masă: îi prezinți 10 feluri de mâncare și îl lași pe el să aleagă ce pofteşte. Nu îi impui: mănâncă asta, neapărat, că e bună. Cam așa mi se pare că este cel mai corect în viaţă.